Pinocchio în conced


Moș Pinocchio este departe de a fi ceea ce se cheamă „in the closet“. L-a costat prea multă muncă – în primul rînd cu el însuși – să treacă peste prejudecăți, jene, și alte mofturi, ca să mai binevoiească acum să accepte vreun compromis. Și totuși. Japonia nu e Germania.

La întrebarea lui nerostită, Spartacus (ediția 2002/2003, găsită printr-un fund de bibliotecă) zice:

Homosexual acts are not illegal [in Japan] and also not mentioned in the law. […] The influence of the gay movement outside Japan has accounted for the emmergence in the 90’s of the Lesbian and Gay Parade , the LesBiGay March in Sapporo, as well as the International Lesbian and Gay Film and Video Festival. […] The older generation in Japan continues to be intolerant of gays. Coming out is difficult because of the pressure to get married imposed by the family and society. Many gays are therefore forced to follow a double life style.

Hm. Pe gayromeo, vreo 20 de tipi din zonă, majoritatea japonezi. Unul – cu are britanic, presupuse Moș Pinocchio, dar mai tîrziu tare avea să se mire, căci nici vorbă de așa ceva – zise: Better play stright. All the gays I know here are in the closet.

Re-hmm. Va urma.

Ar fi multe de spus, dar. Plec la Atena. Las proprietatile mele virtuale in grija lui Michistan si Muumipeikko, pe cele reale in grija lui Marx si Lenin.

“Iar daca intr-o zi cu soare
voi disparea de tot
catati-ma’n acele vorbe
care se ling pe bot.”

LATER EDIT, pentru cunoscatorii si iubitorii acelei “Big Fat Greek Wedding” (the others kindly ask uncle Google). Intrind la Carrefourul de linga hotel sa cumpar apa, un domn classic a intrat in vorba cu mine si, auzind ca vin din Germania (dar si din Romania) pentru prima data in viata in Grecia, a tinut neaparat sa-mi explice tot-tot despre greci. Am aflat ca toate cuvintele din toate limbile au origine greaca. Si nu, nu am intrebat nimic despre etimologia cuvintului “chimono”.

LATER EDIT for gays and friends. Desi domnul clasic avea dreptate (sau poate tocmai de aceea), a durat in medie cite un sfert de ora sa stau in fata vreunei firme si, folosind cunostintele mele de matematica si interesul pentru etimologie, si sa-mi fac becul virtual de deasupra capului sa se aprinda. Ca de exemplu: Despre “dermatologie” am mai auzit din cind in cind. Dar ce Dumnezeu o fi fiind “afrodiziologia”?!

– Trenul era plin de băieți tineri și frumoși, povesti Moș Pinocchio cu o voce dulce și nevinovată, care nu prevestea nimic bun. Ce păcat că nu mai mergem azi la Erfurt, ne-am întîlni precis cu ei acolo. Leni Riefenstahl și-ar linge degetele: Înalți, bine făcuți, blonzi, ochi albaștri…

Diotima protestă cu toată energia ei de fostă profesoară. Mai mult decît atît, de fostă dirigintă. Superlativ absolut: de fostă profesoară și dirigintă a lui Moș Pinocchio. E mult de’atunci, dar unele lucruri pur și simplu nu se schimbă cu timpul.

Motivul protestului nu era atît subtextul erotic, cît prezența lui Jackie O., gazda Diotimei, o încîntatoare doamnă cultă, educată, rafinată și fără îndoială milionară, judecînd după apartamentul somptuos dintr-o vilă istorică de la Weimar, printre ai căror proprietari și musafiri obișnuiți se numărase cîndva și grupul Bauhaus. Desigur că același gust rafinat fusese cauza conflictului aproape armat dintre Jackie O. și vecina bavareză care tinuse neapărat să-și expună piticii de grădină în grădină, unde altundeva. Argumentul disonanței stilistice nu avusese efect, și nu ne vom mira, căci la urma urmei fiecare Șosea Ștefan cel Mare trebuie să aibă o mamă, și orice oraș trebuie să aibă o Șosea Ștefan cel Mare. Pînă și Weimar, hélas.

– Unul mai frumos ca altul, își continuă Moș Pinocchio netulburat romanțul. Părul blond și foarte, foarte scurt, ochii albaștri, un contrast ah foarte chic cu hainele negre și ghetele de parașutist. Unii din ei aveau și steaguri. Nu, n-am văzut ce scria pe ele, că erau făcute sul, dar văd cu ochii minții inițialele N, P și D. Probabil că o se le vedem și diseară la televizor. Indignarea moralizatoare a Diotimei se transformă în îngrijorare maternă. Cum, nu știai că se întîlnesc în fiecare an de 1 Mai și la Erfurt?

Ceva mai tîrziu, urcîndu-se în tramvai, Moș Pinocchio remarcă gestul bărbatului din fața lui, între două vîrste, decent îmbrăcat, care, trecînd pe lîngă coșul minuscul de gunoi de lîngă ușă, extrase o sticlă goală de bere și o băgă în buzunar.

– Orișicît, comentă domnu’ Inginer sec, sînt opt cenți garanție.

Moș Pinocchio s-ar fi întîlnit cu Marx la bucătărie, în căutarea cafelei, și ar fi jucat rolul oglinzii, privindu-l în ochi cu nemulțumire simetrică: Că iar s-a făcut luni dimineața, și iar tre’ să ne sculăm la ora asta imposibilă, șase și jumătate.

Pentru că Moș Pinocchio și-a petrecut weekendul la domnu’ Inginer, să-l ajute la mutat. Care mutat nu a servit reîntregirii familiei (cuvînt-cheie cîndva foarte la modă în jumătatea estică și democrată, dar vorba Aanonimului: Auschwitz, ce vremuri!). Scopul a fost schimbatul garçonierei de tranziție (plătită răbdător de firmă) pe un apartament corespunzător la poziție: manager, deh. (Scopul implicit fiind ca șefu’ ăl mare să nu mai bată șaua: Ei, și cum mai merge? Ai reușit să-ți găsești un apartament?)

Un mare și binecunoscut tablou o înfățișează pe Madame de Recamier stînd rezemată într-un cot pe canapeaua ce-i poartă numele. Un alt tablou, de o decadență despre care tare am vrea să cunoaștem părerea lui Marx dar ne temem că e prea tîrziu pentru asta, o înfățișează pe aceeași Madame de Recamier (presupunem) pe aceeași sofa, în același cot, dar după un număr oarecare de ani. Cum se pot schimba lucrurile, e ceva teribil, filosofă Moș Pinocchio împingînd de numita canapea în sus pe scările înguste. Varianta decadentă a tabloului era desigur o compensație, și nu dintre cele mai amabile.

Pe lîngă reprezentarea domnului Inginer împreună cu Moș Pinocchio întinși amîndoi într-un cot pe canapeaua Madame de Recamier după modelul efigiilor lui Marx și Engels, sau al muncitorului întinzînd ciocanul prin secera țărăncii, o altă compensație, mai primitivă și mai binevoitoare căci mai la începutul procesului, era imaginea șoferului de camion butch: Moș Pinocchio cocoțat la volan, cu burdihan impunător, scuipînd pe fereastră chiștocul de țigare fără filtru și învîrtind de volan cu aerul că în fața lui nu mișcă nimeni pe autostradă. Cine mișcă nu mai mișcă, heh. Pentru completarea clișeului, cîntînd YMCA și comentînd cu domnu’ Inginer întrebarea lui Marx: care dintre cei șase era cu adevărat gay, ca simplu cetățean? Desigur că șoferul de camion lipsește dintre ei, dar merge la nevoie și combinația de muncitor pe șantier încrucișat cu biker mustăcios în haine de piele neagră. La urma urmei, oftă Moș Pinocchio ușurat cum trecea pe sub restaurantul de la fostul punct de frontieră și intra în Estul sălbatic, dacă dau chix cu cariera științifică, pot oricînd să ma reprofilez pe condus camionu’.

Toate astea și încă mult mai multe i le-ar fi spus Moș Pinocchio lui Marx verde’n față, dimineața la cafea. Dar Marx își dormea încă somnul dulce după ce privise în miez de noapte cu ochii holbați și înghesuit într-un colț de fotoliu la „North by Northwest”. Vai adorabil, spusese Moșul ajuns în sfîrșit acasă cu ultimul tren, vazîndu-l și admirînd simetria simbolică: Madame de Recamier transportată eficient în Est, în timp ce Marx își rodea unghiile la filmul lui Hitchcock, la München, în fața televizorului.

…sînt șosetele negre care trebuie împerechiate după spălat: nu știi niciodată care a cui e, enunță moș Pinocchio cu o privire drăgăstoasă, și domnu’ Inginer îi dădu dreptate.

– Așa beau oamenii buni, așa beeaaaau oamenii buni, de la sîmbătă la luni, deeee la sîmbătă la luni…

Fără a fi afon, domnu’ Inginer nu știa cu adevărat melodia, dar în cazul de față importanța primordială nu aparținea intonației. Din poziția Isus Christos Plutind la Orizontală, Moș Pinocchio lansă o diversiune.

– Ai auzit ultima noutate?

Diversiunea funcționă impecabil.

– Ce noutate?

– Pe vremea comunistă, Gerovitatul era făcut din spermă de la deținuți.

Interesul domnului Inginer creștea nestăvilit.

– Ach! se șocă el.

– Așa zice dumnealui, se apără Moș Pinocchio făcînd un gest din cap în direcția vecinului de bazin.

– Bine, dar nu se poate, închipuie-ți numa… și domnu’ Inginer începu o înlănțuire de argumente profesionale, pe care Moș Pinocchio le contracară pompieristic. O jumătate de oră mai tîrziu, „oamenii buni” nemaiprezentînd pericol, Moș Pinocchio recunoscu adevărul adevărat:

– Nu ți-am povestit pînă acum nimic despre folclorul românesc?

– Hm, bănuiam eu, comentă domnu’ Inginer stoic.

Internetul a absorbit știrea cu viteză nebănuită și primul comentariu a venit prompt de la exul domnului Inginer: Sună a „dimineața fango și seara tango”, ceea ce, ca să fim obiectivi, este o descriere fidelă a atmosferei de cură la băi. Moș Pinocchio răspunde un pic (doar un pic) ironic: Cine știe cunoaște.

Și stînd cu laptopul în holul de la recepție (doar acolo se prinde wirelessul), Moș Pinocchio privește (nu fără o urmă de nostalgie) copiii care se jocă în jurul lui (și fac o gălăgie infernală). Fiecare vorbește pe limba lui, unul românește, unul ungurește și altul italienește, se înțeleg și se joacă împreună. Să mai spunem că este una din cele trei zile naționale ale Ungariei?

Animalele homosexuale sînt un argument din ce în ce mai frecvent contra ideii de homosexualitate ca opțiune. Animalele nu optează, nu sînt decadente, nu sînt perverse pentru că sînt naturale, iar exemplele se gasesc sub formă de poze și filme în internet. Moș Pinocchio, gîndindu-se cu consecvență la proiectul pinKpong, a primit cu interes acest argument aderînd necondiționat la el și arhivîndu-l minuțios în biblioraftul corespunzător, care n-a întîrziat să se umple de praf. Pînă într-o zi cu soare.

Ziua aceea a venit într-o seară de altfel foarte plăcută, și avînd în vedere că faptul se petrecea undeva în sudul Angliei, soarele era și el relativ. Animalul era un Collie cu păr scurt, acea rasă ușor de confundat cu un cîine lup negru pur și simplu, și îl adulmeca pe Moș Pinocchio insistent prin părțile inferioare tinzînd spre altele, de altitudine medie. Victima dădu dovadă de o simplitate în gîndire evident neadecvată și etichetă animalul drept prost crescut. Doamna gazdă îi citi gîndul și fu de altă părere.

– Știi, Georgie e gay, îi explică lui Moș Pinocchio cu elocvență englezească jenată. Și cred că și-a dat seama că și tu ești.

Moș Pinocchio căzu pe gînduri, atît cît reuși sub asalturile spasmodice ale cîinelui.

– Vrei să spui că tocmai sînt pe cale să fiu agresat sexual?

– Mă tem că da.

– Oh.

Marx privea din cadrul ușii cu ochii mijiți și barba vîlvoi. Renunțăm la prefixul de „domn” ca fiind incompatibil cu halatul și papucii de casă. Cauza nemuțumirii era evidentă: Cine umblă creanga prin barurile gay duminică noaptea pînă la 2 nu strigă în mod necesar ura și să trăiască atunci cînd trebuie să se scoale luni dimineață la 7 ca să propage cultura muzicală în rîndul maselor. Dar pentru ce altceva își închiriase Marx odaia doctorală? Moș Pinocchio nu putea să-l ajute oricît s-ar fi străduit.

– A-chem! Chrr, chrr, hm. Uaaaaaaaa. Ziua începea mai degrabă cacofonic. Știi că am văzut-o?

Marx își recăpătase vocea obișnuită în timp record. Moș Pinocchio, nici el în plin elan cognitiv, ceru amănunte.

– Ach! Pe cine?

– Pe colocatara noastră, duduia Veverița.

Moș Pinocchio inventariase în ziua precedentă conținutul și starea de umiditate a grădinii de pe pervaz și o deranjase. Era sprintenă și roșcată.

– Aa, grozav. Și ce făcea?

Într-un frison somnolent, Marx își exprimă uimirea strîngîndu-și halatul ca pentru temperaturi polare.

– Ehm… vorbea la telefon?

Am întrerupt deci o dezbatere importantă dar lejer anostă despre terapia homosexualității cu relatarea acestei scene absurde dar perfect realiste. Moș Pinocchio se bucură, da, de revenirea Vvriței, și trebuia să spună asta tuturor.

oare cine-or fi locuitorii acestei lumi? se-ntrebă
și intră în măcelarie. jumătățile de porc îi dădură binețe în cor
ochii albaștri intens le înghețaseră de singurătate, de alienare,
de dor

Trecînd printr-o fază („sigur că m-am lăsat definitiv de fumat, asta e doar o fază trecătoare”) în care Moș Pinocchio mai degrabă s-ar fi aruncat la pămînt plîngînd în hohote și mușcînd cu sete din covorul persan („Ich schmeiße mich auf den Boden und beiße in die Auslegeware”; intraductibil) considerăm necesar să consemnăm episodul de mai jos. Recunoaștem că l-am fi ignorat dacă domnul Inginer (pe care între timp ar fi mai corect să îl numim Manager, dar nu dorim să desorientăm încă și mai tare cititorii) nu ne-ar fi atras atenția asupra lui, fapt pentru care îi adresăm recunoștința noastră.

Ne aflăm la Spina, magazinul care își merită cu prososință prefixul „super” și în care Moș Pinocchio cel mai bine ar lua cu amîndouă mîinile tot timpul cîte ceva din stînga și din dreapta, împingînd cu a treia căruciorul printre rafturi: Paste de toate formele (inclusiv, oh da, formele falice), mărimile și culorile, vinuri de toate soiurile și prețurile, măsline și uleiuri de măsline, oțeturi balsamice, mezeluri perverse, antipasti pe măsură, toate cu nume care nu pot fi scrise și citite pur și simplu, ele trebuie declamate: Frutti di mare! Gorgonzola e mascarpone!! Montepulciano d’Abruzzo!!! Și se pare că ceilalți clienți se aflau și ei în aceeași stare de exaltare.

La casă, Moș Pinocchio contemplă nu tocmai dezaprobator, dar nici plin de înțelegere, căruciorul pe jumătate gol al celor două doamne din fața lui. Auzi din aceeași direcție niște sunete discret emise și vag articulate, și se gîndi la cîmpia Bărăganului.

– Ai auzit, îl întrebă el pe domnu’ Inginer, ce limbă vorbesc?

– Nu trebuia să le aud ca să-mi dau seama că sînt românce, răspunse domnu’ Inginer analitic.

Moș Pinocchio îl privi întrebător.

– N-ai văzut? Au cumpărat numai mălai. Hei, mai spuse domnu’ Inginer după o vreme, de mult nu te-am mai văzut rîzind așa.

Next Page »