Pinocchio m-a invitat să scriu, o fac deci, de dragul dumnealui și al domniilor voastre, ceilalți autori care cu onor colaborează la nașterea, creșterea și înmulțirea subiectelor de pe acest blog.
Fiindca eu nu mi-am făcut coming out-ul, mi s-ar părea cel puțin ciudat, la limita ipocriziei poate, să mă apuc să comentez pe marginea acestui subiect. Dar m-am gândit, pe post de subiect care să mă introducă în lumea pinKpong, că poate v-ar plăcea și o discuție despre coming in:). Sau mai bine zis staying in. Adică despre oamenii care, ca și mine, au ales să nu-și facă coming out-ul. Îi înțelegem, îi respectăm, îi blamăm?

Personal, nu consider că viața mea ar fi mai bună în acest moment dacă aș face pasul afară din dulap. Din motive foarte diverse, de la profesia mea, la cea a iubitei mele, dar mai ales fiindcă nu simt că asta mi-ar îmbunătăți viața într-o țară unde, cu doar 13 ani în urmă, era încă ilegal să fii gay, chiar și la tine în dormitor. Este o opțiune personală, nu spun că e cea ideală, dealtfel, îi admir și îi respect pe oamenii care au rupt toate legăturile cu vechea lor viață, pentru a spune lumii cine sunt cu adevărat. Și totuși, mă întreb uneori, nu cumva ne ocupăm poate prea mult de sentimentele celor care sunt out, uitându-le pe acelea, de multe ori extrem de contradictorii, ale celor care optează să rămână în umbră?