Café Anal


Ca să restabilească egalitatea corectă politic a sexelor, Dr. Trayce observă în continuare în același articol „Same-sex marriage: Not in the best interest of children“ (mai-iunie 2009):

For American women, the environmental factor most associated with a homosexual or bisexual identity was a higher level of education. And though that was also true for men, the pattern for women was more dramatic. For instance, a woman with a college degree was nine times more likely to identify herself as non-heterosexual than a woman with only a high school diploma. … For an example of how that might develop, see Dennis Prager’s article entitled, “College Taught Her Not To Be a Heterosexual.”

Despre Dennis Prager, neștiind încă cine e, ne uităm la http://dennisprager.townhall.com și nu mai discutăm, că n-are rost. Regăsim în schimb aceeași constatare în aceeași carte cu pretenții de seriozitate a lui Lauman, Gagnon și Michael (1994) la pagina 309.

Cu alte cuvinte, atenție părinți și bărbați, tineți-vă fetele și nevestele la cratiță, că altfel se fac lesbiene.

O fantezie tragică cu variațiuni în stilul lui Vlad Stroescu. Se dedică Tapirului, care a ținut cu spaniolii.

Decorul: Bazinul Olimpic dintr-un mare oraș german. În fundal, muntele Olimpic, înalt de 50 de metri și construit între 1947 și 1958 din moloz de la demolări. Mai departe, Alpii bavarezi în poză kitsch. Costume de cowboy cu camași pepite, pantaloni din piele de antelopă pînă la genunchi și pană de capră neagră la pălărie. În rolul lui Jack Twist, Moș Pinocchio, căruia i-a plăcut întotdeauna să se prezinte drept victimă a exceselor fotbalistice. În rolul lui Enis del Mar, Domnu’ Inginer, obosit de navetă. Și cu Colombina, ca întotdeauna, în rolul Nevestei Înțelepte.

Prolog 1: Jack pleacă de la birou și încearcă să se urce în metrou. Mase de fani tineri cu sticle de bere, deja alcoolizați, debordînd de entuziasm. Mulți trîmbițează din vuvuzele, cîțiva mai leneși dau drumul la megafoane cu înregistrare digitală. Transpirația curge. Prin ochelarii de distanță ușor aburiți, fanii intrați la grămadă arată ireal de clar. Prolog 2: Jack răsuflă ușurat urcînd scările. Liniște suspectă. Jack merge pe drumul de bicicletă. La intersecția cu cîteva străzi mai mari, semaforul e roșu, dar nu trece nici o mașină. Jack se uită nedumerit și merge mai departe. În fine, își leagă bicicleta la intrarea bazinului Olimpic și intră.

Scena 1: O oră și jumătate mai tîrziu (data de 7.7.2010 și ora sînt arătate cu insistență, ori de cîte ori există vreun pretext), Jack iese vizibil obosit dar foarte mulțumit de la bazin și începe să-și dezlege bicicleta. Pe lîngă el trec hoardele de fani în cea mai desăvîrșită liniște. Unul singur cîntă la vuvuzelă marșul funebru din sonata în si bemol minor de Chopin. Cîțiva fani își dezleagă și ei bicicletele alături de Jack. Tăcerea devine penibilă.

Jack [jovial, pe ton de conversație englezească]: Ei, și care a fost scorul?

Fanii îi aruncă priviri crunte.

Scena 2, în weekend: Enis, îndurerat.

Nevasta Înțeleaptă [ton amar à la Olga Tudorache]: …și cînd a dat să se urce pe bicicletă, a văzut că era pe jantă. Și-a scos din rucsac pompa… [înnăbușindu-și un hohot de plîns] Știi, avea întotdeauna o pompă la el. [Enis își imaginează gestul, Nevasta își suflă nasul cu putere.] Și atunci a explodat cauciucul, l-a lovit în nas, și pînă cînd a ajuns salvarea la el printre hoardele de fani de la public viewing, a murit înecat în propriul lui sînge.

Secvențe mitraliate de flashback: Jack se străduiește să nu rîdă, dar fără succes. Fanii îi aruncă priviri și mai crunte. Jack se tăvălește pe jos, rîzînd în hohote. Cîțiva fani furioși se îndreaptă spre el. Hoarde de fani în prim-plan. Înregistrarea istorică, veche și hîrîită, cu prezentatorul de radio neamț din anii 50 zbierînd scos din minți peste un stadion în delir: Gol!!! Gol!!! Gol!!! Gol!!! Goooooool!!! Jack zăcînd pe asfalt, lîngă biciclete, cu fața plină de ketchup. Alături, cauciucul negru și o dîră lichidă roșie lîngă umărul lui Jack în tricou galben.

Final: Enis, în fața dulapului deschis. Pe ușă atîrnă tricoul galben, slipul și ochelarii de înot cu dioptrii ai lui Jack. Un bilet de întrare cu vedere spre muntele Olimpic și bazinul de înot, prins într-o piuneză.

Enis [murmură cu lacrimi în ochi, atingînd cu degetul biletul de intrare]: Trăim într-o Europă democratică, nu-i pasă nimănui cu ce echipă ții… atîta timp cît nu află nimeni… și nu deranjezi pe nimeni… dar de cîte ori să-ți spun, Jack… sănătatea… riscurile… [cu voce stinsă]: Oh Jack, îți jur…

Distribuția, în formatul Jurnalului American de Sociologie.

– Așa beau oamenii buni, așa beeaaaau oamenii buni, de la sîmbătă la luni, deeee la sîmbătă la luni…

Fără a fi afon, domnu’ Inginer nu știa cu adevărat melodia, dar în cazul de față importanța primordială nu aparținea intonației. Din poziția Isus Christos Plutind la Orizontală, Moș Pinocchio lansă o diversiune.

– Ai auzit ultima noutate?

Diversiunea funcționă impecabil.

– Ce noutate?

– Pe vremea comunistă, Gerovitatul era făcut din spermă de la deținuți.

Interesul domnului Inginer creștea nestăvilit.

– Ach! se șocă el.

– Așa zice dumnealui, se apără Moș Pinocchio făcînd un gest din cap în direcția vecinului de bazin.

– Bine, dar nu se poate, închipuie-ți numa… și domnu’ Inginer începu o înlănțuire de argumente profesionale, pe care Moș Pinocchio le contracară pompieristic. O jumătate de oră mai tîrziu, „oamenii buni” nemaiprezentînd pericol, Moș Pinocchio recunoscu adevărul adevărat:

– Nu ți-am povestit pînă acum nimic despre folclorul românesc?

– Hm, bănuiam eu, comentă domnu’ Inginer stoic.

Lenin se ridică de la masă cu conștiință de sine și demnitate orientale, îndreptîndu-se către bucătărie ca să se ocupe de sosul de vanilie. Domnului Inginer i se scurseră ochii într-acolo, iar Moș Pinocchio nu se lăsă nici el mai prejos, cît era el de moș. Ea rămase la masă, jucîndu-și în continuare rolul de gazdă fermecătoare. Aruncă în urma lui Lenin o privire languroasă, cum numai basmaua și feregeaua pot să producă în evoluția speciei umane (era același gest cu care îl însoțea cînd el se ducea la ore precise să se roage pe covoraș), își aranjă mîinile pe fața de masă una peste alta și spuse zîmbind:

– Acum că sîntem între noi, femeile…

Domnu’ Inginer chicoti mulțumit, pentru că era unul din bancurile lui preferate. Moș Pinocchio rîse și el pe vocea a doua.

– …cînd v-ați dat voi seama că vă plac bărbații?

Vocabularul culinar comun sarma-baclava-ciulama fusese doar un antreu, imam baiîldî un mizilic, sosul de vanilie un pretext. Moș Pinocchio recită răspunsurile cuvenite, domnu’ Inginer nu pierdu ocazia să spună că „de cînd m-a așezat mama pe suzetă”, Moș Pinocchio se abținu să-și dea ochii peste cap, și seara decurse într-o armonie perfectă. Sosul de vanilie al lui Lenin fu un deliciu.

Mulțumind, domnu’ Inginer și cu Moș Pinocchio trecură pragul, își încălțară papucii de casă, trecură pragul următor, făcură cu mîna și închiseră ușa.

– Nu știu dacă ai observat, spuse Moș Pinocchio oarecum ușurat, dar la așa o’ntrebare m-am înroșit la față.

De fapt, nu atît întrebarea era problema, cît persoana care o pusese.

– Sigur că am observat, răspunse domnu’ Inginer și-i făcu cu ochiul.

Să zicem că s-a întîmplat de mult, pe vremea cînd Moș Pinocchio abia se născuse sub numele de domnu’ Doctor. Fusese invitat la o petrecere de firmă, de Crăciun. Multă lume, veselie, ce să mai vorbim, vinul fusese… eh, fusese prea bun, lectore. Fusese oare prea mult? Asta nu se știe. Cert e că Pinocchio plecase spre casă, iar afară îl distrase să meargă puțin spre stînga, apoi puțin spre dreapta, apoi, eh, chiar dacă trotuarul mergea, ce plictiseală, drept înainte. Dar e mult de’atunci.

Moș Pinocchio fu invitat tot acolo. În același loc, chiar în același local, dar cîtă liniște, ani după.  Găsi trotuarul în mod eficient, drept înainte, pîna la metrou. Iar în metrou îi veni ideea să-și scoată ochelarii, uite-așa. Fără minus patru dioptrii lumea arată altfel, mai ales acoperită de zăpadă. Și ce frumos fu prin parcul nins în plină noapte. Și ce frumos fu pe strada arhicunoscută. (Pe care inteligența ta de pînză topită se face aproape zărită, ca o șampanie, în volută.)

Dar de ce v-ați oprit, nu e nimic de văzut, cum ar zice Cristina Bazavan, circulați, circulați, discuția continuă la postul precedent.

PS, zise Thomas, unul din ei: Cum crezi că aș putea să fiu membru într-un club care nu pierde nici o ocazie să mă declare anormal? Aha. Ghici, ghicitoarea mea, de care club e vorba?

Nu se mai știe exact de ce, dar trebuie să fi fost o asociație de idei pur sonoră. În timp ce domnu’ Inginer citea cu voce tare la culcare un capitol din Herta Müller, Moș Pinocchio exclamă fără nici o legătură:

– Popopuppe!

Cutia cu mîner o identificase drept recipient pentru un instrument muzical. Ce fel de instrument și cu ce fel de sonoritate, aici era ceva mai greu, probabil ceva pîrțîit și grav ca o tubă, de exemplu. Și întrebase cu voce tare ce-i acolo.

– Popopuppe, răspunsese Flo ca și cînd nimic pe lume nu ar fi fost mai firesc.

Din perspectivă strict lexicală era vorba de o papușă (Puppe în germană, desigur de la francezul poupée) în formă de popou (Popo, tot în germană, cine mai știe de unde). Din perspectivă utilitară, obiectul în cauză era înzestrat cu un anus interschimbabil. Așa cum același model de mașină poate avea mai multe tipuri de eșapament, păpușa avea patru prostate diferite, una de formă și consistență normale, celelalte trei reproducînd diverse anomalii cu nume exotice pe care nimeni nu se va bucura să le citească aici.

Cum se folosea acea Popopuppe am văzut întînplător într-un Dame Edna Show. După ce Jane Fonda îi sunase la ușă și nu vrusese să-i deschidă (venise la serată în costum de aerobic), după ce îl lăsase pe Larry Hagman alias J. R. Ewing să cadă printr-o trapă deschisă neașteptat sub el pe scenă (aruncase cu dolari prin sală) și își pusese dobermanii să o fugărească pe Imelda Marcos („She’s wearing my shoes!”), îi arătase unui musafir la fel de faimos cum se face un control de prostată. Își unsese degetul mijlociu de la mîna dreaptă și îl înfipsese cu vreo jumătate de metru avînt în Popopuppe, răsucindu-l apoi în toate direcțiile cuvenite. Scrîșnind din dinți și silit de împrejurări, oaspetele consimțise să repete operația conform modelului, moment în care Dame Edna trăsese o perdea arătîndu-i un figurant cu talie și pilozități de maimuță antropoidă care își punea posteriorul dezgolit la dispoziție.

– Iar ai ieșit cu Popopuppe la plimbare? chicotise Moș Pinocchio revăzînd cutia cu mîner.

– Iar?! ridicase Flo din sprîncene. Ultima dată am adus-o exact acum șase luni.

– Serios? se mirase sincer și ușor abătut Moș Pinocchio. Cum trece timpul…

Să-i povestească toate astea domnului Inginer ar fi însemnat să se piardă o jumătate de noapte în hăhăieli urmuziene. Nu că domnu’ Inginer nu ar fi știut poveștile. Le mai auzise de un număr suficient de mare de ori și tot așa le-ar mai fi ascultat încă o dată, contribuind și el cu vreo absurditate pe măsură. Dar timpul trecea dintr-o dată atît de repede, încît Moș Pinocchio renunță la explicații și i se cuibări la umăr ascultînd. Iar domnul Inginer citi mai departe din cartea despre oameni cu frunze și oi cu picioare roșii.

Cu mențiunea ca „ea“ și „iubitul“ nu trebuie înțelese în sensul sexului biologic, ci al rolului social.

Ea (șoptește plină de dor și pasiune): Mmmmm… iubitule… ooooh… spune-mi lucruri murdare la ureche…

Iubitul (șoptește idem): Bucătărie…

Posteriorul meu cel mic, rotund și tare ca un măr, numai bun să muști din el, mi-a devenit un mare dezavantaj, scria un tînăr domn (fără îndoială heterosexual) cu alte cuvinte dar în același sens. Toți bărbații de acolo au început să-mi faca curte. Drept care sentința: patru stele din cinci, cu mențiunea puțin cam (prea) gay.

Era vorba de Café Anal, Berlin, Muskauerstrasse 15.

Asta pentru cititorii noștri cu ochi de șoim care au remarcat că Pinocchio a încadrat articolul precedent în categoria omonimă, inaugurînd-o totodată. Vă așteptăm să continuați seria. Și ceilalți, fără ochi de șoim? Și ceilalți, bunînțeles.

În altă ordine de idei, Café Anal este una din legendele scenei gay din Berlin, ea însăși legendară în felul ei. Nu se știe dacă există, dacă mai există, dacă a existat vreodată. Cert e că a lăsat urme în Internet, ceea ce nu dovedește nimic. Absolut nimic.

Căci administrația, ca și viața de birou în general, are farmecul ei aproape bucolic. Madam Ruth este o secretară care nu profesează actoria studiată pe vremuri, dar o are încă în sînge, și o va păstra cu siguranță în vecii vecilor amin. Își îmbrăcă vocea ei profesională ca pe un costum, se unse cu un strat subțire dar muzical de miere și se pudră cu zahăr și scorțișoară ca înainte de Crăciun. Puse mîna pe telefon și zise alo, aș vrea să vorbesc cu Frau Anus. Moș Pinocchio, la biroul de alături, explodează. Nu e acolo, vai ce păcat. Frau Anus se ocupă, nu-i așa, de…? Moș Pinocchio hohotește. Ah, și dumneavoastră vă ocupați de; îi țineți locul lui Frau Anus? Moș Pinocchio zbiară și se tăvălește pe jos. Madam Ruth, imperturbabilă, își duce negocierile pînă la capăt, apoi încheie convorbirea transmițînd salutări cordiale aceleiași Frau Anus. Moș Pinocchio, în delir, îi explică că pe doamna respectivă o cheamă Anuș, și că corect și fidel numele i s-ar scrie de fapt Anusch, dar, fiind una din acele ființe tipic administrative care mai mult refuză și încurcă decît ajută, își merită cu prisosință pronunția alternativă. Madam Ruth își reia vocea cotidiană și afirmă, ușor nesigură: Ești într-o ureche. Moș Pinocchio hăhăie în continuare, și avea s-o țină tot așa, cu mici intermitențe, toată ziua, bașca cîteva zile după, inclusiv de unul singur în metroul plin, în drum spre casă, cu riscul (sau șansa) de a fi însoțit de doi flăcăi vînjoși spre locul acela de reculegere ai căror vizitatori în genere și fără vreun motiv special rîd (sau plîng) fără întrerupere.

O primă consecință fu că Jürgen Grossvogel își pierdu răbdarea și cumpătul, și zbieră pe măsură: Stimați colegi! Ajunge! Liniște! Mulțumesc! Moș Pinocchio, cu lacrimi în ochi, îi răspunse cu tandrețe: Ach Jürgen, măcar de’ai face tu mai puțină gălăgie ca noi… Eu, ricană Grossvogel dărîmător, discut la servici numai probleme profesionale. Heh.

O a doua consecință fu că Moș Pinocchio, ținîndu-și burdihanul, ieși clătinîndu-se pe corodoare și se întîlni cu Werner Heisenberg. Werner dragă, îl întrebă, o cunoști pe Frau Anusch de la administrație? N-o cunosc pe Frau Anus de la administrassie, dar e pressis peltică, răspunse Werner peltic. Apoi începu să hohotească la unison ținîndu-se simetric de burdihan. Privindu-l în ochi, Moș Pinocchio uită exasperările principiului de nedeterminare, se împăcă dintr-o dată cu lumea pînă în cele mai mici și mai stranii particule elementare, și simți că ar putea să-l iubească pînă și pe Heisenberg.