Cultura gay


Onanismul și capcana statistică

Moș Pinocchio este departe de a fi ceea ce se cheamă „in the closet“. L-a costat prea multă muncă – în primul rînd cu el însuși – să treacă peste prejudecăți, jene, și alte mofturi, ca să mai binevoiească acum să accepte vreun compromis. Și totuși. Japonia nu e Germania.

La întrebarea lui nerostită, Spartacus (ediția 2002/2003, găsită printr-un fund de bibliotecă) zice:

Homosexual acts are not illegal [in Japan] and also not mentioned in the law. […] The influence of the gay movement outside Japan has accounted for the emmergence in the 90’s of the Lesbian and Gay Parade , the LesBiGay March in Sapporo, as well as the International Lesbian and Gay Film and Video Festival. […] The older generation in Japan continues to be intolerant of gays. Coming out is difficult because of the pressure to get married imposed by the family and society. Many gays are therefore forced to follow a double life style.

Hm. Pe gayromeo, vreo 20 de tipi din zonă, majoritatea japonezi. Unul – cu are britanic, presupuse Moș Pinocchio, dar mai tîrziu tare avea să se mire, căci nici vorbă de așa ceva – zise: Better play stright. All the gays I know here are in the closet.

Re-hmm. Va urma.

Reciclîndu-se carevasăzică Moș Pinocchio la americani, ajunse la cursul de integritate, integrare și facilitare.

Zise cursul:

Să zicem că predați o lecție despre sexe. [Oooo, o lecție despre sexe trebuie să fie cel puțin cît doua lecții despre sex, se gîndi Moș Pinocchio pofticios. Ași, de unde.] Despre sexe și despre diferențele dintre ele. Cum invitați studenții la discuție? Cum ar fi să le ziceți așa? „Ei, dragii Moșului, gîndiți-vă cum era pe vremuri acasă, la mama și la tata. Cum își împărțeau mama și tata rolurile în gospodărie?”

Moș Pinocchio se uită în calendar și refuză scurt să se gîndească la Signor Gepetto, căci nu era ziua. Se gîndi mai departe și zise: Mda, cam așa i-aș întreba.

Wrong, zise cursul: Diversitate socială înseamnă și că nu toți studenții au mamă și tată, mai există și cupluri de gay sau lesbiene cu copii, există mame și tați care își cresc copiii singuri, există, există, există.

Chiar așa, își zise Moș Pinocchio cu gîndul la Gogoscharski și la Prinzessă, există cupluri gay cu copii, uneori chiar și cu nepoți. Apoi se întrebă cam pe unde în America erau americanii ăia. Coana Mare domiciliază în L.A., care nu-i departe de S.F., dar poate că nu ea a făcut cursul. Administrația e la Minneapolis, care, chiar dacă nu-i în Bible Belt, tot provincie conservatoare se cheamă că e. Iar americanii ăia, care probabil că au făcut cursul, probabil că sînt în America, heh.

Mda, zise Moș Pinocchio pentru a treia oară. Nu numai din cauza birocrației ar putea să pălească românii și nemții în fața americanilor.

Pentru că wordpressul pe care lucrăm nu permite includerea filmelor (un regat pentru o soluție!), am pus “Scandalul” aici:
http://pinocchiomuc.blogspot.com/2011/11/very-british-sex-scandal.html

Trebuie să fi avut vreo 14 ani cînd am văzut filmul și i-am păstrat o amintire fericit-nostalgică, de-a rîsu’-plînsu’: Dolly revine, revine, revine, și toată lumea se bucură. Și promite că rămîne. Louis Armstrong, la aproape 70 de ani, o privește cu ochii lui imenși și îi spune și el: Hello Dolly. Pe lîngă el, Barbara Streisand are o voce de fetiță intimidată, ceea ce poate că și era pe atunci.

Am revăzut filmul pentru prima dată aseară — și am fost dezamagit. Povestea nu reușește să umple cele două ore și jumătate de film, Gene Kelly nu este cu adevărat un regizor, multe din figurile de dans îi stăteau bine numai lui (și arătau și așa cam artificial) și nu numai din cauza asta jocul actorilor și al dansatorilor convinge prea puțin. Totul amintește mult prea mult de „My Fair Lady”, fară să-i atingă nici pe departe nivelul. Și totuși.

Și totuși. Am revăzut „Hello Dolly“ pe TIMM, postul nostru de televiziune gay, și asta mi-a conștientizat ceea ce am știut întotdeauna: Este un film gay. Asta va ști oricine a simțit nostalgia aceea. Nu contează de unde revine Dolly, de ce revine, de ce se bucură atît de tare lumea aceea bine delimitată pe nume „Harmonia Gardens“, și nici cine este de fapt Dolly. Contează nostalgia.

În treacăt, parada. Dolly se grăbește într-acolo (unde îl va întîlni pe Horace Vandergelder), „pînă nu se termină parada“. Pînă nu se sparge vasul de aur, pînă nu se rupe funia de argint.