Archive for November, 2009

Nu ştiu în ce măsură povestea mea este relevantă, dar poate experienţele mele, aşa cum au fost ele, vor ajuta pe cineva.

În copilărie şi adolescenţă nu am realizat niciodată că mi-ar plăcea fetele. Privind în urmă, îmi dau seama că semne erau, doar că, petrecându-se aceste fapte într-o epocă în care informaţia era puţină, n-am avut, atunci, posibilitatea să le conştientizez importanţa. Evitam compania fetelor, mă jucam aproape numai cu băieţii, jocuri sportive, dure chiar, încercările părinţilor mei de a mă îmbrăca în rochiţe, duminica, la plimbare, se lăsau cu urlete şi o fetiţă frumoasă şi blondă ca un înger, dar încruntată şi călcând stângaci în pantofii de lac :). În fine, anii au trecut, adolescentă, am avut o perioadă de rockeriţă turbată, care a trecut şi asta, mi-am pierdut virginitatea cu un bărbat mai mare, dar care nu prea avea habar ce face, după care m-am îndrăgostit de un altul, care însă era el virgin. Nu vreau să intru în amănunte, cert este că, deşi profund îndrăgostită de bărbaţii din viaţa mea, sexual vorbind nu am fost niciodată complet satisfăcută. Şi, un timp, nici măcar nu am ştiut de ce.

Declicul s-a produs când aveam 19 ani. Atunci m-am îndrăgostit de ea. Era fragilă sufleteşte, deşi, altfel, un om extrem de hotărât, ambiţios, care îşi dorea o carieră strălucitoare (pe care o şi are acum) şi muncea enorm pentru asta. Pe ea o frământau întrebări vizavi de sexualitatea ei, eu eram o persoană dezinhibată şi puţin cam trăznită, am zis că am s-o ajut să şi le clarifice :) Rezultatul a fost, probabil, clarificator pentru ea, dar pentru mine, atunci şi mai ales mai târziu, a fost devastator. Când am atins-o prima dată, am ştiut. Am înţeles tot ce-mi lipsise până atunci, toate nemulţumirile inexplicabile, toate neîmplinirile. Şi am iubit-o. Cu tot sufletul. Situaţia era însă dificilă, homosexualitatea era incriminată de Codul penal, cât despre opinia publică, nu are rost să mai comentez… La un moment dat, ea a ales să se căsătorească, apoi a plecat din ţară. Trei ani am suferit ca un câine bătut: nu îmi mai doream să iubesc pe nimeni, nu mai voiam nimic, decât linişte. A fost cumplit. Sincer, la momentul respectiv, nu ştiu dacă aş fi fost capabilă să iubesc o altă femeie. Şi atunci am crezut că e mai bine să încerc să iubesc din nou un bărbat, să pot avea un copil, o viaţă tihnită. M-am îndrăgostit de viitorul meu soţ, m-am căsătorit apoi. L-am iubit, am încercat să fiu o soţie cât mai bună, parţial am şi reuşit, cred eu, cu toate că acolo, undeva adânc în mine, era mereu prezent sentimentul că nu sunt întreagă, că, de fapt, nu sunt eu. Motivul pentru care am rupt căsnicia nu a fost însă acesta, ci modul în care el m-a dezamăgit. Nu are legătură cu nimeni altcineva decât cu noi doi, aşa că nu am să insist.

Pe iubita mea actuală, persoana pe care o consider, fără nicio urmă de îndoială, iubirea vieţii mele, am cunoscut-o printr-o întâmplare fericită. Oricât ar părea de straniu, m-am îndrăgostit de ea fără s-o fi văzut faţă în faţă niciodată. Când ne-am întâlnit efectiv, o iubeam deja. Când ne-am îmbrăţişat prima dată, a fost ca şi când ar fi avut loc o explozie solară :). Iar restul, cum se zice, e istorie. Sunt fericită, pentru prima dată în viaţa mea sunt completă, mă simt împlinită. Dacă-mi doresc un coming out? Sincer, nu ştiu. Acum, cu siguranţă nu. Ne e bine aşa cum suntem, deocamdată. Ne-am dori să ne putem căsători, ne-am dori să putem înfia sau naşte un copil (printr-o fertilizare in vitro). Din păcate, cel puţin în România, asta nu este posibil. Şi nu ştiu, sincer, cu ce ne-ar ajuta să fim out, în aceste condiţii, dacă dorinţele cele mai mari tot nu ni le-am putea îndeplini. E posibil să greşesc, nu contest asta. Dar, pe de altă parte, am luptat suficient cu mine însămi ca să-mi găsesc echilibrul, nu mă simt încă pregătită să lupt şi cu lumea întreagă ca să-mi apăr iubirea.

Pinocchio m-a invitat să scriu, o fac deci, de dragul dumnealui și al domniilor voastre, ceilalți autori care cu onor colaborează la nașterea, creșterea și înmulțirea subiectelor de pe acest blog.
Fiindca eu nu mi-am făcut coming out-ul, mi s-ar părea cel puțin ciudat, la limita ipocriziei poate, să mă apuc să comentez pe marginea acestui subiect. Dar m-am gândit, pe post de subiect care să mă introducă în lumea pinKpong, că poate v-ar plăcea și o discuție despre coming in:). Sau mai bine zis staying in. Adică despre oamenii care, ca și mine, au ales să nu-și facă coming out-ul. Îi înțelegem, îi respectăm, îi blamăm?

Personal, nu consider că viața mea ar fi mai bună în acest moment dacă aș face pasul afară din dulap. Din motive foarte diverse, de la profesia mea, la cea a iubitei mele, dar mai ales fiindcă nu simt că asta mi-ar îmbunătăți viața într-o țară unde, cu doar 13 ani în urmă, era încă ilegal să fii gay, chiar și la tine în dormitor. Este o opțiune personală, nu spun că e cea ideală, dealtfel, îi admir și îi respect pe oamenii care au rupt toate legăturile cu vechea lor viață, pentru a spune lumii cine sunt cu adevărat. Și totuși, mă întreb uneori, nu cumva ne ocupăm poate prea mult de sentimentele celor care sunt out, uitându-le pe acelea, de multe ori extrem de contradictorii, ale celor care optează să rămână în umbră?

Povestea se încheie lipsită de orice suspense. Lînga Budapesta, autostrada blocată, 30 de grade, soare nemilos. Moș Pinocchio avea să facă insolație stînd în mașină și să petreacă ziua urmatoare lipsit de chef și interes, pe covorul din sufragerie. Mai prompt, Tàmas făcu la fața locului un cîrcel la picior de la pedala de accelerație. Sau poate de frînă? Își pierdu răbdarea ca un elefant, întoarse de volan și debarcă într-o parcare de megamagazin internațional.

– Tare’aș vrea sa fie Jozsi aici, zise Tàmas coborînd.

Moș Pinocchio emise o monosilabă depășită de situație.

– Păi da, explică Tàmas, n-ai idee ce masaj grozav știe să facă la picioare.

- Te iert că ești om și nu zeu.

– Te iert că ești copil și nu om mare.

Pinocchio dădu una din aceste replici, si atunci.

Împlini cel puțin 100 de ani.