Archive for December, 2009

Nu se mai știe exact de ce, dar trebuie să fi fost o asociație de idei pur sonoră. În timp ce domnu’ Inginer citea cu voce tare la culcare un capitol din Herta Müller, Moș Pinocchio exclamă fără nici o legătură:

– Popopuppe!

Cutia cu mîner o identificase drept recipient pentru un instrument muzical. Ce fel de instrument și cu ce fel de sonoritate, aici era ceva mai greu, probabil ceva pîrțîit și grav ca o tubă, de exemplu. Și întrebase cu voce tare ce-i acolo.

– Popopuppe, răspunsese Flo ca și cînd nimic pe lume nu ar fi fost mai firesc.

Din perspectivă strict lexicală era vorba de o papușă (Puppe în germană, desigur de la francezul poupée) în formă de popou (Popo, tot în germană, cine mai știe de unde). Din perspectivă utilitară, obiectul în cauză era înzestrat cu un anus interschimbabil. Așa cum același model de mașină poate avea mai multe tipuri de eșapament, păpușa avea patru prostate diferite, una de formă și consistență normale, celelalte trei reproducînd diverse anomalii cu nume exotice pe care nimeni nu se va bucura să le citească aici.

Cum se folosea acea Popopuppe am văzut întînplător într-un Dame Edna Show. După ce Jane Fonda îi sunase la ușă și nu vrusese să-i deschidă (venise la serată în costum de aerobic), după ce îl lăsase pe Larry Hagman alias J. R. Ewing să cadă printr-o trapă deschisă neașteptat sub el pe scenă (aruncase cu dolari prin sală) și își pusese dobermanii să o fugărească pe Imelda Marcos („She’s wearing my shoes!”), îi arătase unui musafir la fel de faimos cum se face un control de prostată. Își unsese degetul mijlociu de la mîna dreaptă și îl înfipsese cu vreo jumătate de metru avînt în Popopuppe, răsucindu-l apoi în toate direcțiile cuvenite. Scrîșnind din dinți și silit de împrejurări, oaspetele consimțise să repete operația conform modelului, moment în care Dame Edna trăsese o perdea arătîndu-i un figurant cu talie și pilozități de maimuță antropoidă care își punea posteriorul dezgolit la dispoziție.

– Iar ai ieșit cu Popopuppe la plimbare? chicotise Moș Pinocchio revăzînd cutia cu mîner.

– Iar?! ridicase Flo din sprîncene. Ultima dată am adus-o exact acum șase luni.

– Serios? se mirase sincer și ușor abătut Moș Pinocchio. Cum trece timpul…

Să-i povestească toate astea domnului Inginer ar fi însemnat să se piardă o jumătate de noapte în hăhăieli urmuziene. Nu că domnu’ Inginer nu ar fi știut poveștile. Le mai auzise de un număr suficient de mare de ori și tot așa le-ar mai fi ascultat încă o dată, contribuind și el cu vreo absurditate pe măsură. Dar timpul trecea dintr-o dată atît de repede, încît Moș Pinocchio renunță la explicații și i se cuibări la umăr ascultînd. Iar domnul Inginer citi mai departe din cartea despre oameni cu frunze și oi cu picioare roșii.

Titlul de mai sus s-ar completa de minune cu o virgulă la mijloc și un semn de întrebare în coadă.

Douăzeci de ani de la revoluție, pentru că într-adevăr despre revoluție e vorba aici, Moș Pinocchio poartă pe la muncile casnice, uneori și prin oraș, o pereche de jeans Boss de culoare verde-kaki. Asta ar fi în principiu un semn de firească bunăstare, atît de firească încît cine se mai bucură de ea?

Ar fi, dacă. Partea mai interesantă este că acești jeans au vîrsta indicată în titlu. Moș Pinocchio, pe vremea aceea mai puțin moș, a căpătat jeanșii Boss imediat după revoluție, de la ajutoare. Cum au trecut 20 de ani de la un moment în care ei nu erau noi, este un gest de preciziune germanică să spunem că au 20 de ani și mai bine.

Foamea de pe vremuri, spune Doina în dialog cu Urmuzz, probabil că nu o vom uita niciodată și că o vom lua cu noi pe lumea cealaltă (în Germania, de exemplu), pentru că nu credem că vom vrea sau vom putea să o lăsăm cuiva moștenire. E un semn, răspunde Urmuzz, că nu ne-am dezintoxicat.

După douăzeci de ani și mai bine, jeanșii Boss s-au cam rărit pe alocuri, și foarte probabil că vor ateriza în curînd în lada de gunoi, chiar daca nici lui Moș Pinocchio, nici altcuiva nu-i vine să creadă.

Later edit: Domnu’ Inginer propune afișarea jeanșilor Boss în ramă, sub sticlă și pe perete.

De ziua domnului Inginer i-am luat o carte poștală care stă și azi înfiptă în rama geamului de la vitrină, la colecția de cărți poștale: Două pisici citesc în pat aceeași carte. Una mare, lungită și ținînd cartea. Una mică, cocoțată de-a curmezișul peste burta celei mari. Cine sînt eu, m-a întrebat, pisica mică sau pisica mare? Cea mare, desigur. Ach, eu credeam că sînt cea mică. Păi cum, tu ești cu un cap mai mare ca mine, și ai așa niște umeri lați și oh… (Aici urmează o privire plină de admirație-adorație.) Ași de unde, zice domnu’ Inginer, tu ești mai mare și muuuult mai puternic decît mine. Etc., etc.

Desigur că nu ne-am certat din cauza asta. Discuția a fost întreruptă și continuată într-o formă peste care tragem o perdea decentă. Cei din cale afară de curioși pot consulta personalausweisele noastre, în care vor vedea de două ori exact aceeași înălțime.

– E o poveste tare tristă, spuse bărbatul cel firav încovoindu-se și mai tare, încît intră aproape cu nasul în halba de bere de pe masă.

– Ba de loc, răspunse bărbatul cel solid privind în tavan, e o poveste veselă pentru că se termină bine, îmi place. Dar spune-mi, ce s-a întîmplat pînă la urmă cu mama vitregă a Cenușeresei?

– Ei vezi, reluă bărbatul cel firav, asta e partea tristă a poveștii: cu mama vitregă a Cenușeresei m-am însurat eu. Și la aceste cuvinte apăru în spatele lui un bust strivitor de matroană.

Personajele sînt umbre pe un geam de saloon în Far West și ne aflăm, ați ghicit, într-un desen animat de Walter Lantz. Cam așa ar fi putut începe și povestea de față: Dar spune-mi, ce s-a mai întîmplat cu Mama Șoselei Ștefan cel Mare? Fiți fără grijă, Madelin, vvritz, Ioana Dark, Vlad, Aaaanonim, lume și popor, nu m-am însurat cu Mama Șoselei. Nici cu Șoseaua însăși, nici cu altcineva. Sînt același din totdeauna, Pinocchio, The Gay Divorcee, poate doar un pic mai moș între timp.

În trei cuvinte ca reclama la ciocolata Postăvaru, am cîștigat procesul. Jumătate de an mai tîrziu, trecînd în revistă cele petrecute, mă gîndesc că apropitarul nostru era ca bărbatul cel firav din poveste deși, fizic, nu era nicidecum așa. Iar matroana avea desigur obișnuița de-o viață să strivească bărbații cu formele ei opulente deși, fizic, era suficient de departe de imaginea compresorului pe șenile. Tăvălugul îi strivea pe cei care binevoiau să se lase striviți, și asta tot dintr-o obișnuință de viață. Exact aici nu i-a ieșit socoteala: Bărbații gay nu se lasă călcați cu tăvălugul, în orice caz nu de o femeie. Dacă sînt gay și dacă au facut-o vreodată, au învățat între timp să se apere. Acel tăvălug funcționează pe principiul (formulat de un bărbat îngrozitor de sexy) că bunul Dumnezeu ne-a dat cu generozitate creier și penis, dar vai, prea puțin sînge ca să le folosim pe amîndouă odată.

Între noi fie vorba, Mama Șoselei ar fi putut să aibă chiar mai mult succes decît și-ar fi închipuit vreodată, și asta dacă ar fi lăsat Șoseaua la o parte (cu imobilele ei cu tot) și ar fi fost doar Mamă. Dar se pare că degetul cel mare de la picior era într-adevăr mult prea mare pentru pantoful de cleștar.

Trebuie să fi avut vreo 14 ani cînd am văzut filmul și i-am păstrat o amintire fericit-nostalgică, de-a rîsu’-plînsu’: Dolly revine, revine, revine, și toată lumea se bucură. Și promite că rămîne. Louis Armstrong, la aproape 70 de ani, o privește cu ochii lui imenși și îi spune și el: Hello Dolly. Pe lîngă el, Barbara Streisand are o voce de fetiță intimidată, ceea ce poate că și era pe atunci.

Am revăzut filmul pentru prima dată aseară — și am fost dezamagit. Povestea nu reușește să umple cele două ore și jumătate de film, Gene Kelly nu este cu adevărat un regizor, multe din figurile de dans îi stăteau bine numai lui (și arătau și așa cam artificial) și nu numai din cauza asta jocul actorilor și al dansatorilor convinge prea puțin. Totul amintește mult prea mult de „My Fair Lady”, fară să-i atingă nici pe departe nivelul. Și totuși.

Și totuși. Am revăzut „Hello Dolly“ pe TIMM, postul nostru de televiziune gay, și asta mi-a conștientizat ceea ce am știut întotdeauna: Este un film gay. Asta va ști oricine a simțit nostalgia aceea. Nu contează de unde revine Dolly, de ce revine, de ce se bucură atît de tare lumea aceea bine delimitată pe nume „Harmonia Gardens“, și nici cine este de fapt Dolly. Contează nostalgia.

În treacăt, parada. Dolly se grăbește într-acolo (unde îl va întîlni pe Horace Vandergelder), „pînă nu se termină parada“. Pînă nu se sparge vasul de aur, pînă nu se rupe funia de argint.

Cu mențiunea ca „ea“ și „iubitul“ nu trebuie înțelese în sensul sexului biologic, ci al rolului social.

Ea (șoptește plină de dor și pasiune): Mmmmm… iubitule… ooooh… spune-mi lucruri murdare la ureche…

Iubitul (șoptește idem): Bucătărie…

Posteriorul meu cel mic, rotund și tare ca un măr, numai bun să muști din el, mi-a devenit un mare dezavantaj, scria un tînăr domn (fără îndoială heterosexual) cu alte cuvinte dar în același sens. Toți bărbații de acolo au început să-mi faca curte. Drept care sentința: patru stele din cinci, cu mențiunea puțin cam (prea) gay.

Era vorba de Café Anal, Berlin, Muskauerstrasse 15.

Asta pentru cititorii noștri cu ochi de șoim care au remarcat că Pinocchio a încadrat articolul precedent în categoria omonimă, inaugurînd-o totodată. Vă așteptăm să continuați seria. Și ceilalți, fără ochi de șoim? Și ceilalți, bunînțeles.

În altă ordine de idei, Café Anal este una din legendele scenei gay din Berlin, ea însăși legendară în felul ei. Nu se știe dacă există, dacă mai există, dacă a existat vreodată. Cert e că a lăsat urme în Internet, ceea ce nu dovedește nimic. Absolut nimic.

Căci administrația, ca și viața de birou în general, are farmecul ei aproape bucolic. Madam Ruth este o secretară care nu profesează actoria studiată pe vremuri, dar o are încă în sînge, și o va păstra cu siguranță în vecii vecilor amin. Își îmbrăcă vocea ei profesională ca pe un costum, se unse cu un strat subțire dar muzical de miere și se pudră cu zahăr și scorțișoară ca înainte de Crăciun. Puse mîna pe telefon și zise alo, aș vrea să vorbesc cu Frau Anus. Moș Pinocchio, la biroul de alături, explodează. Nu e acolo, vai ce păcat. Frau Anus se ocupă, nu-i așa, de…? Moș Pinocchio hohotește. Ah, și dumneavoastră vă ocupați de; îi țineți locul lui Frau Anus? Moș Pinocchio zbiară și se tăvălește pe jos. Madam Ruth, imperturbabilă, își duce negocierile pînă la capăt, apoi încheie convorbirea transmițînd salutări cordiale aceleiași Frau Anus. Moș Pinocchio, în delir, îi explică că pe doamna respectivă o cheamă Anuș, și că corect și fidel numele i s-ar scrie de fapt Anusch, dar, fiind una din acele ființe tipic administrative care mai mult refuză și încurcă decît ajută, își merită cu prisosință pronunția alternativă. Madam Ruth își reia vocea cotidiană și afirmă, ușor nesigură: Ești într-o ureche. Moș Pinocchio hăhăie în continuare, și avea s-o țină tot așa, cu mici intermitențe, toată ziua, bașca cîteva zile după, inclusiv de unul singur în metroul plin, în drum spre casă, cu riscul (sau șansa) de a fi însoțit de doi flăcăi vînjoși spre locul acela de reculegere ai căror vizitatori în genere și fără vreun motiv special rîd (sau plîng) fără întrerupere.

O primă consecință fu că Jürgen Grossvogel își pierdu răbdarea și cumpătul, și zbieră pe măsură: Stimați colegi! Ajunge! Liniște! Mulțumesc! Moș Pinocchio, cu lacrimi în ochi, îi răspunse cu tandrețe: Ach Jürgen, măcar de’ai face tu mai puțină gălăgie ca noi… Eu, ricană Grossvogel dărîmător, discut la servici numai probleme profesionale. Heh.

O a doua consecință fu că Moș Pinocchio, ținîndu-și burdihanul, ieși clătinîndu-se pe corodoare și se întîlni cu Werner Heisenberg. Werner dragă, îl întrebă, o cunoști pe Frau Anusch de la administrație? N-o cunosc pe Frau Anus de la administrassie, dar e pressis peltică, răspunse Werner peltic. Apoi începu să hohotească la unison ținîndu-se simetric de burdihan. Privindu-l în ochi, Moș Pinocchio uită exasperările principiului de nedeterminare, se împăcă dintr-o dată cu lumea pînă în cele mai mici și mai stranii particule elementare, și simți că ar putea să-l iubească pînă și pe Heisenberg.