Archive for April, 2010

Moș Pinocchio s-ar fi întîlnit cu Marx la bucătărie, în căutarea cafelei, și ar fi jucat rolul oglinzii, privindu-l în ochi cu nemulțumire simetrică: Că iar s-a făcut luni dimineața, și iar tre’ să ne sculăm la ora asta imposibilă, șase și jumătate.

Pentru că Moș Pinocchio și-a petrecut weekendul la domnu’ Inginer, să-l ajute la mutat. Care mutat nu a servit reîntregirii familiei (cuvînt-cheie cîndva foarte la modă în jumătatea estică și democrată, dar vorba Aanonimului: Auschwitz, ce vremuri!). Scopul a fost schimbatul garçonierei de tranziție (plătită răbdător de firmă) pe un apartament corespunzător la poziție: manager, deh. (Scopul implicit fiind ca șefu’ ăl mare să nu mai bată șaua: Ei, și cum mai merge? Ai reușit să-ți găsești un apartament?)

Un mare și binecunoscut tablou o înfățișează pe Madame de Recamier stînd rezemată într-un cot pe canapeaua ce-i poartă numele. Un alt tablou, de o decadență despre care tare am vrea să cunoaștem părerea lui Marx dar ne temem că e prea tîrziu pentru asta, o înfățișează pe aceeași Madame de Recamier (presupunem) pe aceeași sofa, în același cot, dar după un număr oarecare de ani. Cum se pot schimba lucrurile, e ceva teribil, filosofă Moș Pinocchio împingînd de numita canapea în sus pe scările înguste. Varianta decadentă a tabloului era desigur o compensație, și nu dintre cele mai amabile.

Pe lîngă reprezentarea domnului Inginer împreună cu Moș Pinocchio întinși amîndoi într-un cot pe canapeaua Madame de Recamier după modelul efigiilor lui Marx și Engels, sau al muncitorului întinzînd ciocanul prin secera țărăncii, o altă compensație, mai primitivă și mai binevoitoare căci mai la începutul procesului, era imaginea șoferului de camion butch: Moș Pinocchio cocoțat la volan, cu burdihan impunător, scuipînd pe fereastră chiștocul de țigare fără filtru și învîrtind de volan cu aerul că în fața lui nu mișcă nimeni pe autostradă. Cine mișcă nu mai mișcă, heh. Pentru completarea clișeului, cîntînd YMCA și comentînd cu domnu’ Inginer întrebarea lui Marx: care dintre cei șase era cu adevărat gay, ca simplu cetățean? Desigur că șoferul de camion lipsește dintre ei, dar merge la nevoie și combinația de muncitor pe șantier încrucișat cu biker mustăcios în haine de piele neagră. La urma urmei, oftă Moș Pinocchio ușurat cum trecea pe sub restaurantul de la fostul punct de frontieră și intra în Estul sălbatic, dacă dau chix cu cariera științifică, pot oricînd să ma reprofilez pe condus camionu’.

Toate astea și încă mult mai multe i le-ar fi spus Moș Pinocchio lui Marx verde’n față, dimineața la cafea. Dar Marx își dormea încă somnul dulce după ce privise în miez de noapte cu ochii holbați și înghesuit într-un colț de fotoliu la „North by Northwest”. Vai adorabil, spusese Moșul ajuns în sfîrșit acasă cu ultimul tren, vazîndu-l și admirînd simetria simbolică: Madame de Recamier transportată eficient în Est, în timp ce Marx își rodea unghiile la filmul lui Hitchcock, la München, în fața televizorului.

Una din scenele cele mai caraghioase cu Stan și Bran: Merg împreună pe stradă. Într-unul din accesele de distincție ale lui Bran, unul merge de brațul celuilalt. Pe drum se întîmplă ceva, ori sînt contrariați și se fîstîcesc, ori o fac demonstrativ, și schimbă: Stan de brațul lui Bran, Bran de brațul lui Stan, ba într-o parte, ba în cealaltă, răsucindu-și brațele ca o elice.

Doi băieți colindă braț la braț colinele Cotrocenilor. Să tot aibă 15 ani, e mult de’atunci. Cînd cineva se uită la ei, schimbă brațul ca Stan și Bran. Apoi rîd în hohote, fără nici o grijă.

Pe unul din ei îl chema Mircea și a murit zilele trecute.

…sînt șosetele negre care trebuie împerechiate după spălat: nu știi niciodată care a cui e, enunță moș Pinocchio cu o privire drăgăstoasă, și domnu’ Inginer îi dădu dreptate.