Nu se mai știe exact de ce, dar trebuie să fi fost o asociație de idei pur sonoră. În timp ce domnu’ Inginer citea cu voce tare la culcare un capitol din Herta Müller, Moș Pinocchio exclamă fără nici o legătură:

– Popopuppe!

Cutia cu mîner o identificase drept recipient pentru un instrument muzical. Ce fel de instrument și cu ce fel de sonoritate, aici era ceva mai greu, probabil ceva pîrțîit și grav ca o tubă, de exemplu. Și întrebase cu voce tare ce-i acolo.

– Popopuppe, răspunsese Flo ca și cînd nimic pe lume nu ar fi fost mai firesc.

Din perspectivă strict lexicală era vorba de o papușă (Puppe în germană, desigur de la francezul poupée) în formă de popou (Popo, tot în germană, cine mai știe de unde). Din perspectivă utilitară, obiectul în cauză era înzestrat cu un anus interschimbabil. Așa cum același model de mașină poate avea mai multe tipuri de eșapament, păpușa avea patru prostate diferite, una de formă și consistență normale, celelalte trei reproducînd diverse anomalii cu nume exotice pe care nimeni nu se va bucura să le citească aici.

Cum se folosea acea Popopuppe am văzut întînplător într-un Dame Edna Show. După ce Jane Fonda îi sunase la ușă și nu vrusese să-i deschidă (venise la serată în costum de aerobic), după ce îl lăsase pe Larry Hagman alias J. R. Ewing să cadă printr-o trapă deschisă neașteptat sub el pe scenă (aruncase cu dolari prin sală) și își pusese dobermanii să o fugărească pe Imelda Marcos („She’s wearing my shoes!”), îi arătase unui musafir la fel de faimos cum se face un control de prostată. Își unsese degetul mijlociu de la mîna dreaptă și îl înfipsese cu vreo jumătate de metru avînt în Popopuppe, răsucindu-l apoi în toate direcțiile cuvenite. Scrîșnind din dinți și silit de împrejurări, oaspetele consimțise să repete operația conform modelului, moment în care Dame Edna trăsese o perdea arătîndu-i un figurant cu talie și pilozități de maimuță antropoidă care își punea posteriorul dezgolit la dispoziție.

– Iar ai ieșit cu Popopuppe la plimbare? chicotise Moș Pinocchio revăzînd cutia cu mîner.

– Iar?! ridicase Flo din sprîncene. Ultima dată am adus-o exact acum șase luni.

– Serios? se mirase sincer și ușor abătut Moș Pinocchio. Cum trece timpul…

Să-i povestească toate astea domnului Inginer ar fi însemnat să se piardă o jumătate de noapte în hăhăieli urmuziene. Nu că domnu’ Inginer nu ar fi știut poveștile. Le mai auzise de un număr suficient de mare de ori și tot așa le-ar mai fi ascultat încă o dată, contribuind și el cu vreo absurditate pe măsură. Dar timpul trecea dintr-o dată atît de repede, încît Moș Pinocchio renunță la explicații și i se cuibări la umăr ascultînd. Iar domnul Inginer citi mai departe din cartea despre oameni cu frunze și oi cu picioare roșii.