Lenin se ridică de la masă cu conștiință de sine și demnitate orientale, îndreptîndu-se către bucătărie ca să se ocupe de sosul de vanilie. Domnului Inginer i se scurseră ochii într-acolo, iar Moș Pinocchio nu se lăsă nici el mai prejos, cît era el de moș. Ea rămase la masă, jucîndu-și în continuare rolul de gazdă fermecătoare. Aruncă în urma lui Lenin o privire languroasă, cum numai basmaua și feregeaua pot să producă în evoluția speciei umane (era același gest cu care îl însoțea cînd el se ducea la ore precise să se roage pe covoraș), își aranjă mîinile pe fața de masă una peste alta și spuse zîmbind:

– Acum că sîntem între noi, femeile…

Domnu’ Inginer chicoti mulțumit, pentru că era unul din bancurile lui preferate. Moș Pinocchio rîse și el pe vocea a doua.

– …cînd v-ați dat voi seama că vă plac bărbații?

Vocabularul culinar comun sarma-baclava-ciulama fusese doar un antreu, imam baiîldî un mizilic, sosul de vanilie un pretext. Moș Pinocchio recită răspunsurile cuvenite, domnu’ Inginer nu pierdu ocazia să spună că „de cînd m-a așezat mama pe suzetă”, Moș Pinocchio se abținu să-și dea ochii peste cap, și seara decurse într-o armonie perfectă. Sosul de vanilie al lui Lenin fu un deliciu.

Mulțumind, domnu’ Inginer și cu Moș Pinocchio trecură pragul, își încălțară papucii de casă, trecură pragul următor, făcură cu mîna și închiseră ușa.

– Nu știu dacă ai observat, spuse Moș Pinocchio oarecum ușurat, dar la așa o’ntrebare m-am înroșit la față.

De fapt, nu atît întrebarea era problema, cît persoana care o pusese.

– Sigur că am observat, răspunse domnu’ Inginer și-i făcu cu ochiul.