Entries tagged with “Analize”.


Deunăzi am dat peste chestia asta, și constat că e același lucru cu ce scriam mai demult. Să ne mai dea puțin de gîndit.

Da, contează. Aceasta este povestea schimbării unui punct de vedere.

Discutam deunăzi cu Blegoo. Și ziceam undeva: Mi-e indiferent cum i se spune unui cuplu gay legalizat, principalul e să aibă aceleași drepturi ca un cuplu marital tradițional. Blegoo mi-a adus prompt un exemplu, de altfel foarte pertinent, care mi-a luat ceva timp ca să-l înțeleg. Într-un articol din The Telegraph era vorba de Islanda, în care parteneriatul civil gay avea aceleași drepturi în fața legii ca și un cuplu căsătorit și totuși legea s-a mai schimbat o dată, abolind și diferența de nume. De ce? Blegoo consideră asta o ipocrizie (nici acum n-am înțeles de ce, dacă totuși am înțeles corect la ce se referea acuzația), și mi-a trebuit și mie un timp de gîndire.

Exemplul edificator a venit de la Wannabegay. Care zice: Cînd dau concurs să mă angajez undeva, și îmi trimit CVul acolo, în CV scrie „parteneriat civil”, și gata discriminarea. Adică: Ștampila se pune, ca triunghiul roz purtat la rever, în actele cele mai importante și chestia sare în ochi ca „altceva”. Drepturile egale mai trebuie și aplicate în mod egal, numai așa se ajunge la o reală egalitate a șanselor. O denumire diferită duce, foarte probabil, la diferența de șanse, și asta contravine democrației. Și să nu uităm dreptul la viață privată și inviolabilitatea intimității.

„This house believes that gay marriage should be legal”, scrie The Economist, și același lucru l-am putea scrie și pe bannerul acestui blog. Cu accent pe aspectul formal: Pentru o reală egalitate nu numai în drepturi, dar și în aplicarea acestor drepturi, pentru egalitate în șanse adică, uniunea civilă între parteneri de același sex va trebui numită căsătorie și nu altfel.

Cu mulțumiri lui Blegoo pentru materialul argumentativ care m-a ajutat să-mi clarific punctul de vedere. (Chiar dacă, hihihi, nu asta i-a fost intenția.)

The Economist publică un articol-dezbatere pe care îl considerăm reprezentativ pentru controversa pro/contra căsătoriei homo, și îl recomandăm tuturor. Dezbaterea fiind între timp încheiată, concluzia este „ This house believes that gay marriage should be legal.“

Pe urmă, Blegoo și Pinocchio discută împrăștiat, puțin la Blegoo acasă, puțin pe Jurnalul domnului Inginer. Ne-am gîndit că ar fi bine și potrivit proiectului pinKpong să oferim aici locul pentru discuție.

Discuția a ajuns la momentul în care Pinocchio întreabă:

  • Lobbyul gay cere drepturi egale pentru cuplurile homo; Blegoo susține că cere mai multe drepturi decît cuplurile hetero. Care sînt, atunci, drepturile în plus pe care le cer gayii?
  • Ce înseamna acel „mai“ de la „[gayii] să nu mai facă nimic în public“?

Așteptăm continuarea.

Ca să completăm tabloul homofobiei de import, al Dreptei religioase și al pseudo-științei, iată logica:

Noi [oricine vor fi acei „noi”] nu sîntem homofobi, nuuu, că nu ar fi politic corect. Noi nu avem nimic împotriva homosexualilor. Ba chiar vrem să vă facem o bucurie [vouă, adică homosexualilor]: Uite, homosexualitatea se tratează. Cum, nu vreți să vă tratați? Nici asta nu e nici o problemă, e alegerea voastră. Dar dacă asta ați ales, atunci trebuie să suportați consecințele – adică inclusiv discriminarea.

Sigur că explicațiile sînt simple, pentru cine le vede, dar ele pot fi făcute să fie și complicate. Ca să descurcăm încurcătura, să vedem (1) care sînt explicațiile noastre, (2) care sînt explicațiile date de autorii studiilor originale și (3) cum explică asta Dr. Trayce, cum argumentează mai departe și de ce.

(1) Zice Tapirul, despre bărbați:

faptu’ ca mai multi barbati de la oras aleg sa se casatoreasca cu alti barbati nu arata decat ca la oras e mai usor sa iesi din dulap si sa si vrei sa te casatoresti – nu spune nimic despre procentul real de homosexuali.
 Mediating effect rather than spurious (urban–>mediu mai tolerant si mai anonimizant–>iesire din dulap/casatorie)

Mai bine nu cred că putem spune. Despre femei, explicația pare să fie aceeași, pentru că ieșitul din dulap este și el aceeași. Atît mediul urban cît și educația fac homosexualii de ambe sexe „care este“ să devină mai conștienți de sexualitatea lor și să și-o manifeste ca atare. Asta ce nu înseamnă însă că un heterosexual devine homosexual pentru că locuiește la oraș sau se duce la școală.

În plus, o explicație interesantă, pe care Lauman și colegii lui ar fi putut să o știe in 1994 dacă ar fi citit puțină antropologie: Unii văd sexul ca pe un instrument de dominare, alții ca pe un instrument al plăcerii; primii tind spre homofobie, ceilalți sînt mai degrabă homofili; dar despre asta mai vorbim. Altă explicație: Femeile „simple“ sînt de multe ori mai „supuse“, se conformă poate mai ușor cerințelor mediului social, mai ales dacă mediul este dominant. În plus, sexualitatea feminină este ceva mai difuză. Asta înseamnă că femeile vor accepta probabil mai ușor constrîngerile de mediu, vor rămîne mai ușor „la cratiță“ și „la țară“, găsind eventual în același timp vreo satisfacție sexuală, cine știe în ce formă și cu ce parteneri, dar acolo unde se află, fără să migreze. Drept care efectul oraș vs. sat va fi mai slab și efectul nivelului de educație mai puternic decît la bărbați.

(2) Să observăm încă o dată că studiul danez este rezultatul unei simple analize a registrelor de stare civilă. Dacă ne gîndim că orientarea sexuală și semnificațille ei la nivel individual și comportamental sînt chestiuni de psihologie, putem înțelege că a analiza cauzele homosexualități citind la registrul de stare civilă este ca și cînd am prezice viața unui om citind în stele: Se practică, dar funcționează numai pentru cei care cred. Autorii Frisch și Hviid (2006) recunosc foarte bine limitele studiului propriu, lasă corelațiile să fie ceea ce sînt, adică statistici și nimic mai mult, și se abțin de la speculații.

Lauman et al. (1994, p. 308) oferă două interpretări posibile pentru corelația dintre homosexualitatea bărbaților și mediul urban, din care prima coincide cu explicațiile noastre:

What are the possible mechanisms that could explain the distribution of the various measures of same-gender sexuality by urbanization of place of residence that we observe? One obvious mechanism is migration. People interested in sex with people of their own gender move to more congenial social environments. Large cities are congenial in a number of ways. Large urban centers generally have more diversity and a greater tolerance of diversity, less familiarity among and scrutiny by neighbors, and an increased variety of work and leisure opportunitiesthan smaller cities and towns. …

The migration model for explaining the increased proportions of same-gender sexual practice, interest, and identification among people in larger cities assumes that people discover their own inclinations more or less independently of their environment and then adjust their environment to their „inner nature“. But there is another possibility. Large cities may provide a confenial environment for the develioment and expression of same-gender interest. This is noth the same as saying that homosexuality is a personal, deliberate or conscious choice. But an environment that provides increased opportunities for and fewer negative sanctions against same-gender sexuality may both allow and even elicit expression of same-gender interest and sexual behavior.

… To test these two models empirically is quite difficult.

Rămîne la latitudinea cititorilor să prefere o explicație sau cealaltă, adică să speculeze. Autorii se mulțumesc să spună că e greu de ales – și le dăm dreptate. Este pînă la urmă celebra controversă însușiri înnăscute – însușiri dobîndite (nature vs. nurture) pe care o menționa Tapirul în dialog cu avocatul dreacului ;-)

În ce privește femeile, Lauman et al. ne spun curat că nu au nici o explicație pentru ciudata corelație, și aici ne dau lacrimile.

(3) Dr. Trayce nu prea dă explicații și motive, ceea ce nu e rău deloc, Dr. Trayce doar ignoră (probabil conștient) unele explicații ale altora. Aici, concret, trece sub tăcere explicația migrației (Lauman et al., 1994, p. 308), în schimb o prezintă cu emfază pe cea a elicitației, explicație care nouă ni se pare prea puțin plauzibilă. Dacă ar fi fost cu adevărat imparțială, le-ar fi prezentat pe amîndouă la aceleași dimensiuni.

Dr. Trayce trage în schimb concluzii:

Conclusion:
 All of the aforementioned research studies from four different countries, each utilizing large, countrywide samples, reveal that homosexual behavior is not genetically determined. Rather, the data find that human sexuality is malleable, and environmental experiences and influences can and do shape its expression. Moreover, these findings are supported by decades of anthropological and sociological evidence that reveal that rates of homosexual behavior fluctuate—sometimes greatly—with changes in the social, cultural, and legal climate. The more an environment affirms or encourages same-sex sexuality—whether an urban center or a university campus—the more homosexuality there will be in that setting.

Un prim strat de ceață peste studiile serioase: Eșantioanele sînt într-adevăr mari (în studiul danez este vorba de două milioane de persoane; nu știu care sînt cele patru țări, eu n-am găsit decît două, dar trecem peste), dar mărimea nu le face să dovedească ceea ce nu pot dovedi. Apoi, o evidentă greșeală de logică: Studiile arată cu ce este corelată manifestarea homosexualității, însă nu vorbesc despre cauzele homosexualității. Mai departe, rezultatele studiilor ar putea fi interpretate (speculativ!) cum că mediul social are o influență, ceea ce NU înseamnă, așa cum spun și Tapirul, și Vlad, că influența genetică nu există. Una peste alta, argumentația lui Dr. Trayce nu stă în picioare. Dar nu argumentația corectă pare să fie scopul doamnei, ci altceva:

Social and cultural norms, as well as legal regulations, influence human behavior including sexual behavior. So not surprisingly, as the United States and other Western Countries have become increasingly pro-homosexual—socially, politically, and legally—they have experienced an upward trend in the number of individuals engaging in homosexual behavior. That trend will continue if we move beyond mere tolerance of homosexual behavior (which is appropriate) to formally honoring it by legalizing same-sex marriage.

Cu alte cuvinte, cetățeni, fiți vigilenți și nu votați pentru legalizarea căsătoriei homosexuale. Adică politică de dreapta pe baze pseudo-științifice.

Și mai e ceva: Să nu uităm că doamna în cauză este psihoterapeută. Să vedem și unde și-a publicat unul din articole: pe situl NARTH, National Association for Research & Therapy of Homosexuality, vechea noastră cunoștință. Aici bănuim, pe lîngă evidenta orientare politică de dreaptă creștină, și un motiv material: Dacă mediul este hotărîtor, atunci homosexualitatea se poate trata (susțin dumnealor). Nu știm cît costă tratamentul, dar cînd e vorba de un scop onorabil cum este cel de a aduce oițele rătăcite pe drumul cel bun, nu ne mai uităm la bani.

Despre articolul lui Stacey și Biblarz (2001) s-ar putea scrie tomuri proustiene (ca și despre orice altceva), un singur lucru fie discutat în încheiere.

Across the ideological spectrum, scholars, journalists and activists appear to presume that the normalization of lesbigay sexuality should increase the ranks of children with lesbian and gay parents. In contrast, we blieve that normalization is more likely to reduce the proportion of such children. Most contemporary lesbian and gay parents procreated within heterosexual marriages that many had entered hoping to escape the social and emotional consequences of homofobia. As homosexuality becomes more legitimate, far fewer people with homoerotic desires should feel compelled to enter heterosexual marriages, and thus fewer should become parents in this manner.

On the other hand, with normalization, intentional parenting by self-identified lesbians and gay men should continue to increase, but it is unlikely to do so sufficiently to compensate for the decline on the current ranks of formerly married lesbian and gay parents. Thus, the proportion of lesbian parents may not change much. […] As fewer closeted gay men participate in heterosexual marriages, the ranks of gay fathers should thin. Even if gay men were as eager as lesbians are to become parents, biology alone sharply constraints their ability to do so. Moreover, there is evidence that fewer men of any sexual orientation actually desire children as strongly as do comparable women, and most demographic studies of sexual orientation find a higher incidence of homosexuality among men than women. (p. 165)

Iată celebra tranziție: Cuplul gay oficial, afirmat în societate, pare să fie un soi de jucărie nouă. La început, mulți se reped la ea fără să se gîndească prea mult. Însă nu trece multă vreme și entuziasmul se calmează. Rămîn cei care s-au gîndit serios și pentru care „jucăria“ nu este o simplă jucărie, ci răspunde unei necesități vitale. Așa s-a întîmplat, bunăoară, cu căsătoria gay in Danemarca: Legalizată în 1989, a atins în primii 2-3 ani cote exorbitante – nu că ar fi fost multe în comparație cu căsătoriile hetero, ci în comparație cu aceleași căsătorii homo cinci ani mai tîrziu. (Despre articolul lui Morten Frisch și Anders Hviid (2006) vom mai vorbi.) Probabil că același lucru s-ar întîmpla și cu adopțiile.

Mulți nu percep tranziția ca atare pentru bunul motiv că nu au idee cum arăta lumea înainte. Să începem cu anii 40: Homosexualitatea era o faptă penală, mulți au sfîrșit-o în lagărele de concentrare de ambele părți ale frontului, și nimeni nu și-a făcut probleme, unii nici pînă în ziua de azi. Situația s-a schimbat abia odată cu reconstrucția și relaxarea morală a societății, și mai ales cu revoluția sexuală: Sîntem în jurul anului 1970. Următorii zece ani au fost marcați de experimente și inevitabile excese în toate direcțiile. Drepturile consemnate legal nu existau încă – homosexualitatea încă nici nu ieșise din ilegalitate. În jurul lui 1980, odată cu izbucnirea epidemiei de SIDA, homosexualii încep să fie vînați la fel ca și comuniștii în America anilor 50. În München, Peter Gauweiler (politician conservator și șef al administrației publice în anii 1982-86, deci în era Franz-Josef Strauss, prim-ministru bavarez pentru care scopul a scuzat multe mijloace sub pretextul războiului rece) vorbește despre „subțierea” scenei gay (folosind același cuvînt care se referea în anii 40 la comunitățile evreiești) și cere introducerea testării obligatorii la HIV. Homosexualii din Vestul anilor 80 aveau deja în fața ochilor un ideal concret de libertate, erau însă în același timp dezorientați de schimbări, vînați de politicienii conservatori, terorizați de epidemia de SIDA și obligați să-și vadă prietenii cum mor pe capete de o boală sinistră. Spiritele s-au calmat oarecum abia spre sfîrșitul anilor 90, atunci au început să apară, parțial, și drepturile legale ale homosexualilor. Abia acum se constată că activismul gay a început să se calmeze și scena gay să fie integrată în restul societății. Abia acum, în anul 2010, putem începe să vorbim despre o normalizare viitoare.

Revenind acum la cercetarea de sociologie, să aruncăm o privire la datele articolelor despre care vorbim: Stacey și Biblarz și-au publicat articolul în 2001, deci l-au pregătit, probabil, la sfîrșitul anilor 90, cînd au fost publicate mai toate articolele citate de ei, inclusiv publicațiile Cameronilor, inclusiv Golombok & Tasker (1996). La cel din urmă, este de presupus că studiile au fost conduse în perioada 1990-95; studiile celor două cercetătoare au fost însă de durată mai lungă, în lista bibliografică găsim și un articol publicat în 1983. La ce fel de rezultate ne putem aștepta deci, cînd atît subiecții cît și autorii acelor studii erau subordonați tranziției? Ce fel de concluzii ne permitem să tragem de aici, în mod rezonabil?

Continuăm discuția noastră cu anonimul. Recunosc că o bună bucată de vreme m-a deranjat această anonimitate. M-am obișnuit totuși, căci ce este identitatea pe Internet, what’s in a name, oh Romeo. Iar între timp chiar a început să-mi placă: Anonimul nostru reprezintă un întreg curent de poziție vizavi de homosexuali și homosexualitate; pe măsură ce citesc din publicațiile care se încadrează în acest curent, asemănările de ideologie și de stil îmi devin din ce în ce mai evidente. Într-un asemenea context, un nume concret nu ar face decît să distragă atenția în mod inutil.

Dar să ne întoarcem la articolul nostru, Stacey & Biblarz (2001) și la studiul CDC. Ca în orice publicație științifică, Stacey și Biblarz dedică un spațiu considerabil limitelor cercetării prezentate și posibilelor erori de interpretare. Una din aceste erori, despre care am tot vorbit, este confuzia între simpla corelație statistică și relația cauzală. Iată două exemple:

Problemele copiilor: Homosexualitatea sau divorțul? Anonimul nostru susține sus și tare că este clar ca lumina zilei cum că homosexualitatea părinților este cauza unor probleme ale copiilor cum ar fi un număr mai ridicat de parteneri sexuali în cazul fetelor crescute de lesbiene. Chiar așa să fie? Stacey și Biblarz atrag atenția mai întîi că cercetarea asupra copiilor din familii de homosexuali este de fapt, din lipsa unor date cu valabilitate mai largă, o cercetare a copiilor crescuți de lesbiene. Și mai departe, drept care poate nu la fel de vizibil, atrag atenția că este vorba în marea majoritate a cazurilor despre copii făcuți (sub presiune socială) într-o căsătorie tradițională, după care urmează divorțul și cuplul lesbian în care copilul intră automat. De unde știm, deci, în ce măsură problemele pe care le au copiii într-o asemenea situație se datorează lesbianismului mamelor, și în ce măsură divorțului? Nu ne va contrazice nimeni, nici măcar anonimul, dacă vom susține că o schimbare atît de dură a mediului familiar (precedată adesea de conflicte puternice, chiar violente), cum este un divorț, poate foarte bine să tramuatizeze copiii. Și atunci cum deosebim efectele mediului parental lesbian de efectele divorțului părinților naturali?

HIV: Homosexualitatea sau sistemul de asistență medicală? Tot anonimul aduce drept argument-măciucă statisticile HIV/SIDA. Încă o dată, sîntem perfect de acord că avem aici de a face cu o foarte mare problemă de sănătate la nivel mondial. Dar și cu una de logică a cercetării: În ce măsură este homosexualitatea cauza riscului de HIV? Pe lîngă argumentele pe care le-a tot adus Tapirul (din care vedem că lanțul cauzal de la homosexualitate la HIV este prea lung și prea complex pentru o concluzie atît de simplă), încă un aspect: Din studiul CDC nu aflăm mare lucru despre felul în care au fost culese datele, dar un aspect este clar: Studiul este cuplat cu o campanie de testare a populației la HIV. Aha. Să ne gîndim la calitatea asistenței medicale și la frecvența (redusă a) asigurării de sănătate in Statele Unite – abia Obama și-a propus să facă ordine în chestia asta, care e o problema mare și dureroasă. O consecință a carențelor sistemului de sănătate poate fi și că testul de HIV nu este la îndemîna oricui. Cine se va prezenta atunci mai degrabă la o campanie de testare? Care vor fi clienții cei mai numeroși ai campaniei? Homosexualul mediu care își vede de partener, casă și servici și știe că nu riscă mare lucru? Sau homosexualul pus pe aventură, care bănuiește și se teme că s-ar fi putut infecta? Sau, mai rău, prostituații care-și fac veacul pe strada unde, ce întîmplare, apare laboratorul mobil de testare? În mod clar, aici avem de a face cu un eșantion polarizat. Consecința este că, gîndindu-ne din nou la un model cauzal, confundăm homosexualitatea drept cauză a infecțiilor cu HIV cu condiția socială (asociată cu carențele sistemului de sănătate publică) drept cauză a aceluiași flagel. Nu vreau să spun aici că orientarea sexuală nu are nici un efect, ci că efectul ei poate fi exagerat în limite foarte generoase și, din motive metodice, aceste limite nu pot fi clarificate prea ușor, drept care spațiul liber la dispoziția speculațiilor este la fel de generos.

Deci, încă o dată, iar și iară, în ambele cazuri discutate aici se cere mai multă prudență în interpretarea faptelor.

Deocamdată, zice anonimul în concluzie,…

este de consemnat ca studiile stiintifice, atatea cate exista, nu concluzioneaza deloc covarsitor in favoarea homosexualilor (accepta formularea asta), asa cum sustine aproape isteric lobby-ul vostru.

O observație punctuală și strict din perspectiva literaturii științifice: Studiile citate nici nu aveau intenția să „concluzioneze covîrșitor în favoarea homosexualilor“. Una e să „concluzioneze covîrșitor în favoarea homosexualilor“ și alta e să infirme diferențele susținute de alții în defavoarea homosexualilor. Majoritatea covîrșitoare a acelor studii arată că diferența în cea mai mare parte nu există. (De’asta observă Stacey și Biblarz că studiile despre homosexualitate au în majoritate caracter defensiv.) Încă o dată, formulat pozitiv: Acele studii afirmă egalitatea, nu avantajul, nici dezavantajul.

Mai departe:

se poate afirma ca homosexualul mediu este intr-o zona de risc incomparabil mai mare.
iar deocamdata ritmul imbolnavirilor creste.

Iată o afirmație de bun simț, bravo. Problema este însă că nu pe bun simț vrem să ne bazăm noi aici. Cînd se discută despre legi care statuează egalitatea vs. discriminarea unei minorități nu lipsite de importanță cantitativă și calitativă, bunul simț (care spune, de exemplu, și că Pămîntul e plat și stă în centrul Universului) este un criteriu prea slab. Avem nevoie de criterii mai puternice, adică de fapte și date cu greutate științifică.

Ei, și aici apare problema în care observăm aspectul comun al celor două comentarii anonime citate mai sus: Dacă citim literatură în limba, să zicem, japoneză, trebuie să știm mai întîi japoneză. Dacă citim articole științifice din reviste de specialitate, atunci ne trebuie instrumentarul metodic corespunzător. Fără asta nu se poate. Trebuie să avem măcar atîtea cunoștințe de metodică și statistică, încît să înțelegem care sînt limitele unui studiu, ce putem face cu rezultatele și concluziile lui, și mai ales ce nu nu putem face. Cine nu are aceste cunoștiințe, să binevoiască să plece puțin urechea și la cei ce le au. Altfel ajungem să citim ca Ipingescu în gazeta de opoziție: Combate bine, domle. Sau, dimpotrivă: Face un lobby (aproape) isteric.

Care sînt totuși rezultatele? Ce se întîmplă adică cu copiii crescuți de părinți homosexuali? În general, există un număr mare de publicații de specialitate (mai ales în psihologie și sociologie) care arată că nu există diferențe semnificative între copiii crescuți în mediu parental homo- și respectiv heterosexual. Aceiași Stacey și Biblarz (2001) susțin că rezultatele de tip „no significant difference” sînt în majoritate defensive, replici la prejudecățile homofobe și că, la o citire mai atentă, diferențele devin vizibile.

Despre ce fel de diferențe e vorba? Preiau rezultatele din două tabele, tab. 1, pag. 169 și tab. 2, pag. 173. Prefer tabelele pentru că aici se găsesc rezultatele concentrate; textul nu cuprinde decît o descriere în proză, care se pretează eventual la interpretări și speculații de care nici autorii înșiși nu sînt scutiți și pe care nu le dorim în discuția noastră. Încă o dată, este vorba de corelații statistice și nu de relații cauzale. Autorii evită cuvîntul „efect” – titlurile celor două tabele folosesc expresia „associations between parents’ sexual orientations and…” Este o prudență strict necesară din punct de vedere metodic; un studiu cauzal ar cere cu totul alte date, care, cel puțin deocamdată, nu sînt disponibile.

Prima tabelă se referă la diverse însușiri ale copiilor, inclusiv din domeniul sexualității:

  • Copiii crescuți de lesbiene se conformă mai puțin modelelor și rolurilor clasice de comportament sexual (îmbrăcăminte, joc, planuri de viitor profesionale). Rezultatele sînt amestecate, unele studii găsesc diferențe, altele nu.
  • Băieții crescuți de lesbiene sînt mai puțini agresivi.
  • Copiii crescuți de lesbiene își pot imagina (mai mult decît eșantionul de referință) să aibă parteneri de viață de același sex; unii chiar au.
  • Băieții crescuți de bărbați homosexuali (unul din foarte puținele studii cu tați gay) tind să devină ei înșiși homosexuali mai frecvent decît în grupa de referință. Diferența este minimă, la limita semnificanței statistice.
  • Fetele crescute de lesbiene au de la pubertate la tinerețe mai multi parteneri sexuali decît fetele din familii hetero. În același timp, băieții crescuți de lesbiene tind să aibă mai puțini parteneri sexuali. În cazul băieților, diferența este minimă, la limita semnificanței statistice.
  • Copiii crescuți de lesbiene au mai mulți prieteni homosexuali.
  • Fetele crescute de lesbiene „sînt mai populare”, adică sînt mai bine văzute și au mai mulți prieteni la școală și în vecini; sînt mai afectuoase, mai cooperative și se ocupă mai mult de copiii mai mici.
  • În același timp, copiii crescuți de lesbiene sînt mai des stigmatizați de ceilalți copii cu referire la sexualitate.
  • Nu s-au găsit diferențe semnificative în stima de sine, tendința spre anxietate, depresie, probleme comportamentale, performanțe școlare și sportive, inteligență, sociabilitate, emoționalitate, probleme în găsirea unui loc de muncă etc.

A doua tabelă se referă la relațiile dintre părinți și copii:

  • Numai o parte din studii arată că mamele lesbiene doresc mai rar să-și vadă copiii jucîndu-se după tiparul sexului respectiv.
  • Copiii crescuți de lesbiene cred mai frecvent că mamele lor ar prefera ca ei să fie homosexuali.
  • În cuplurile lesbiene, atît mamele cît și partenerele lor sînt mai preocupate de dezvoltarea copiilor și de susținerea lor. Atît munca de familie cît și abilitățile corespunzătoare sînt mai egal distribuite decît în familiile tradiționale.
  • După divorț, mamele lesbiene locuiesc mai frecvent decît mamele heterosexuale împreună cu partenera (partenerul) de viață. Partenerele mamelor lesbiene apreciază mai des pozitiv calitatea relației de cuplu.
  • Copiii crescuți de lesbiene descriu, conform unora din studii, relații mai apropiate cu partenera mamei decît în cuplurile hetero.
  • În general, copiii crescuți de lesbiene discută mai ușor cu părinții lor probleme care țin de propria dezvoltare sexuală.
  • În unele studii, tatăl despărțit este mai implicat în creșterea copiilor și, în toate studiile, contactele tatălui despărțit atît cu copiii cît și cu mama sînt mai frecvente.
  • Copiii crescuți de lesbiene tind să își iubească tatăl despărțit, după unele studii, mai frecvent decît copiii crescuți din mediu heterosexual.
  • Mamele lesbiene despărțite tind să fie mai independente și mai echilibrate decît mamele heterosexuale în aceleași condiții.
  • Pe parcursul vieții lor, mai multe mame lesbiene decît mame heterosexuale au primit asistență psihoterapeutică.
  • Nu s-au constatat diferențe semnificative statistic în ce privește preferințele mamelor despre sexualitatea copiilor, nici în ce privește toleranța mamelor, calitatea relațiilor dintre părinți și copii, utilizarea medicamentelor calmante sau stimulante de către mame, nivelul de stres cauzat de creșterea copiilor fără partener.

Astea sînt faptele consemnate de cele 21 de studii publicate, în cea mai mare parte, în anii 90. Despre problemele metodice și concepționale care restricționează aceste rezultate, data viitoare. Acum două categorii de comentarii personale, pe scurt:

Mai întîi, după părerea mea prudent exprimată, imaginea de ansamblu nu este, în cea mai mare parte, nefavorabilă părinților homosexuali. (Poate ar trebui spus „mamelor lesbiene“, dar au fost și cîțiva tați gay.) Se vede că copiii au toate șansele să primească afecțiunea și îngrijirea de care au nevoie, undeori chiar mai frecvent în cuplurile homo decît în cele hetero. Aspectele care ne dau de gîndit reprezintă o mică parte din cele enumerate și țin de orientarea și de comportamentul sexual al copiilor. Repet încă o dată, numai pe baza acestor date ar fi hazardat să tragem imediat concluzia că astfel copiii sînt mai expuși riscurilor de sănătate. Aici este un semn de întrebare care trebuie lămurit în studii mai aprofundate. Și eu cred, ca și Tapirul, că întrebarea dacă e bine sau nu e bine cînd copiii sînt crescuți de părinți homosexuali nu are, în forma asta, prea mult de sens și utilitate. Asta în primul rînd pentru că părinți homosexuali au existat întotdeauna și vor mai exista, indiferent ce crede și ce vrea lumea. Mult mai importantă și mai productivă este întrebarea despre educația necesară pentru minimizarea riscurilor. Și, dacă tot e vorba pînă la urmă de dreptul la adopțiune, eu cred că ar fi mai important de stabilit niște criterii adecvate pentru acordarea individuală a acelui drept, indiferent de orientarea sexuală a părinților adoptivi.

În al doilea rînd, cîteva observații din experiența personală și a celor din jurul meu. Cunosc mulți tați gay, iar copiii lor sînt perfect normali, inclusiv orientarea lor sexuală. Problemele sînt aceleași cînd ai copii, și aici sexualitatea părinților are prea puțină importanță. Părinții au ocupații mult mai importante și mai urgente decît sexul: școala, gospodăria, serviciul, banii, întreținerea, educația… Cît despre comentariul anonimului (oricît s-ar indigna, nu pot să nu chicotesc gîndindu-mă că nu are copii) despre exemplul personal sexual al părinților, aici nu pot să nu mă gîndesc, cu un zîmbet, la un banc vechi dar mereu actual:

Mama [serioasă și îngrijorată]: Draga mea copilă, știi, a venit vremea să discutăm despre sex.

Fiica de 14 ani [nonșalantă]: Sigur, mama. Ce vrei să știi?

În ce privește CDC Fact Sheet, lucrurile stau destul de simplu. În primul rînd, acest material este exact ceea ce spune titlul: Fact sheet și nimic altceva. Deci nu raport de cercetare, nici analiză științifică. Prima parte e statistică și oferă motivația pentru partea a doua, unde găsim o listă a factorilor de risc și a mijloacelor de protecție. Cu asta ne-am depărtat deja destul de tare de literatura științifică, și ne-am apropiat de propaganda sanitară. Departe de noi gîndul de a folosi aici cuvîntul „propagandă” în sens negativ. Este vorba de propagarea unor principii de sănătate cît se poate de importante și de necesare, mai ales în condițiile actuale.

Pentru cei care ar fi totuși tentați să folosească datele din CDC Fact Sheet într-o argumentație cu pretenții științifice, iată cîteva aspecte ale insuficienței acestor informații:

  • Nu ne spune nimeni cînd, unde, cum și cu cine, în ce fel de mediu social a fost făcut studiul. Lipsesc aici variabile de context de mare relevanță pentru discuția legăturii dintre homosexualitate și HIV/SIDA. Un exemplu: Faptul că frecvența noilor infecții cu HIV (diagrama de la pag. 2), la subiecții de culoare, atinge un maxim puternic în grupa de vîrstă 13-29 de ani (de două ori mai mare decît în grupele de vîrstă superioare), ne face să bănuim un mediu cu nivel de trai și de educație foarte scăzut și/sau prostituție. Alt exemplu: Ni se spune (tot la pag. 2, imediat sub diagramă) că studiul a fost condus în cinci orașe americane, dar nu ni se spune în care. Lipsește astfel o altă informație foarte importantă pentru înțelegerea aprofundată a datelor; pînă și Cameronii recunosc că una e să faci un asemenea studiu la Omaha (sau, de ce nu, la Lincoln, Nebraska) și alta la San Francisco.
  • Alt amănunt care lipsește este metoda de estimare a numărului de infecții noi. Cititorul mai puțin avizat are toate șansele să confunde cifrele reale cu cele estimate. Întrebarea nu este nicidecum lipsită de importanță, homofobia fiind suficient de răspîndită în USA și „homosexualul mediu american” preferînd anonimatul (ca și cel român de altfel, iată o asemănare).
  • O lipsă care depășește domeniul formal și îl atinge pe cel conceptual este definiția intervalelor de vîrstă. Mi se pare corect să se folosească intervale de cîte 10 ani, cum sînt 30-39 și 40-49. La fel de corect este să nu se mai închidă intervalul > 50. Esențial este ca grupele de vîrstă astfel definite să fie cît mai omogene – ceea ce nu este cazul la intervalul 13-29. Aici intervine dezvoltarea determinată de vîrstă, suficient de puternică încît să ne întrebăm: Aceste cifre alarmante sînt distribuite uniform? Băieții de 13-14 ani chiar se infectează la fel de des, sau comparabil, cu cei de 28-29 de ani? Eu unul mă îndoiesc. Iar întrebarea este cu atît mai mare, cu cît vîrsta limită inferioară a sexului „legal” este cuprinsă în interiorul intervalului.
  • În fine, în contextul discuției noastre din ultimele zile, ar fi fost interesant de aflat cum arată cazul WSW, adică women having sex with women. Această informație ne-am aștepta să o găsim în diagrama de la pag. 1, dar lipsește. O notiță microscopică ne înștiințează: Subpopulations representing 2 percent or less of the overall U.S. epidemic are not reflected in this chart. Așa cum putem citi și în alte părți, riscul HIV/SIDA pentru WSW este aproape neglijabil.

Dacă în acest CDC Fact Sheet nu era locul potrivit pentru prezentarea informațiilor de metodică necesare caracterului științific al studiului, ar fi fost cel puțin de dorit să găsim aici o trimitere la un raport amănunțit. Documentul face referință la adresa http://www.cdc.gov/nchhstp/Newsroom/ – însă nici aici nu găsim informațiile lipsă. Dacă cineva le găsește, îl rog să ne anunțe.

În concluzie, CDC Fact Sheet nu este (și nici nu intenționează să fie) o bază reliabilă pentru argumentația de nivel științific; el „își face treaba“ (să sperăm), lăsînd foarte mult loc pentru speculații, inclusiv pentru cele pseudo-științifice. Nu neg valoarea informațiilor, dar orice argumentație construită pe ele trebuie privită cu o doză corespunzătoare de rezervă critică.

În mod special, aspectul cauzal este cu atît mai neclar cu cît implicațiile politice sînt mai adînci: Nu se spune în nici un fel în ce măsură frecvența HIV în rîndurile bărbaților homosexuali este o consecintă directă a orientării lor sexuale, și în ce măsură este urmarea altor aspecte, cum ar fi sărăcia, carențele de educație sau mai ales consecința homofobiei mediului social. (Iată, în acest sens, observația de la pag. 3: „For some MSM, social and economic factors, including homophobia, stigma, and lack of access to health care maz increase risk behaviors or be a barrier to receiving HIV prevention services.“) Aspectul cauzal este extrem de important, pentru că numai pe baza acestei informații se pot formula măsuri eficace împotriva epidemiei de SIDA. Fără el, discuțiile rămîn la nivel de speculații și măsurile nu depășesc caracterul cosmetic.