Entries tagged with “biserica”.


Papa Benedict și-a anunțat sosirea la Berlin pentru data de 9 iunie 2011, cînd va vorbi și în fața Bundestagului. Gruparea „Der Papst kommt” („Vine Papa”) protestează împotriva politicii lui sexuale. Ralf König a desenat afișul de mai jos.

Ei iaca, exclamă Tapirul cu politețe medeleniană.

Hauliu, strigă Vlad în culorile Dulcei Mahala.

Cele două interjecții au fost provocate de comentarul lui Diligentreader adresat mie personal:

cred ca, daca te-ai elibera de obsesia de a-ti justifica statutul (care doar in ochii tai sau a unor depasiti de vreme e un statut atat de special incat are nevoie de justificare), pe care cei care-ti sunt prieteni nu-ti cer si nici nu au nevoie sa-l justifici, ai fi un om nemaipomenit! get rid of the obsession!

arunca patul lui procust! lasa natura sa fie ce vrea ea, fara justificari si fara sa o fortezi sa intre in tiparele care te-ar face pe tine fericit. traieste in tiparele tale, fara sa incerci sa le impui si altora.
 gandeste-te doar la atat: sunt cu adevarat fericit? vreau ca si copilul pe care il iubesc foarte mult sa traiasca asa cum traiesc eu? gandeste sincer, fara egoism. si pe urma desfiinteaza site-ul asta si traieste fara obsesia ca trebuie sa te justifici.

Și Tapirul, și Vlad citesc de cîțiva ani buni Jurnalul domnului Inginer și, mai recent, pinKpong, drept care știu una și alta. Pentru cititorii mei de dată mai recentă cred că se cer cîteva informații de fond, chiar cu riscul de a părea încă o dată că mă justific.

Justificare, deci: Țara și orașul în care trăiesc (Germania, München) nu debordează de înțelegere și toleranță, se poate oricînd mai mult și mai bine, dar au cel puțin acea doză care nu mai cere justificări. Într-adevăr, prietenii, colegii, vecinii, oamenii de pe stradă nu au nevoie de ele. Cu atît mai puțin familia și copiii. Copiii mei trăiesc o viață cît se poate de heterosexuală (altfel mi-ar fi fost puțin mai greu să devin un bunic atît de incredibil pe cît mă declară Madelin ;-) ) și ideea de a le impune tiparele mele sau chiar și numai de a vrea eu să trăiască ei într-un fel sau altul mi se pare destul de curioasă.

Mai mult decît justificare: Cu totul altfel mi se pare că stau lucrurile in România. E adevărat că acolo unii oameni sînt educați și toleranți, dar asta este o minoritate. În majoritatea cazurilor, doi bărbați care apar împreună pe stradă sau în concediu sînt considerați colegi, prieteni, frați, iar în momentul în care persoana ah atît de tolerantă înțelege care sînt de fapt relațiile reale, se crispează mai mult sau mai puțin politicos, după caz și educație. Majoritatea oamenilor de bine comentează: Nu mă interesează cu cine se culcă X, principalul e să o facă la el acasă și eu să nu aflu nimic. Diligentreader, cu tot respectul: Asta nu e toleranță, asta e ignoranță, în cel mai bun caz intenționată. Tolerant nu poate fie decît cineva care știe și înțelege ce tolerează.

Intoleranță: Îm România au apărut voci foarte penetrante care predică intoleranța. Pe lîngă biserica ortodoxă și dreapta națională, care au cel puțin meritul sincerității, există și dreapta religioasă de import, americană mai exact, cu o voce mascată dar la fel de penetrantă. Asta este regula jocului: Într-o societate democratică și pluralistă există și așa ceva. Vocea la care mă refer, și despre care voi reveni cu explicații, este ascunsă, mascată, în sensul că își construiește argumentația homofobă pe o bază pseudo-științifică și o vinde vopsită ca mare adevăr științific în loc să o lase să fie ceea ce este: dogmă. Sau, vorba Tapirului, ură viscerală pur și simplu. Problema este că se găsește întotdeauna cineva care să creadă. În aceeași societate democratică și pluralistă trebuie să mai existe și o voce contrară, care să țină lucrurile în echilibru.

Prostia omenească? Ce bine ar fi dacă eticheta asta ar fi atît de ușor de pus. Dar așa cum se vede din ultimele articole de pe pinKpong, este nevoie de cunoștințe de specialitate și un minim de cercetare bibliografică pentru a înțelege erorile de logică și pasul foarte discret făcut de la știință la pseudo-știință și intoleranță. Nu cunosc nici o persoană, nici o voce în spațiul cultural românesc care să poată și să vrea să încerce să țină piept fundamentalismului religios homofob demonstrîndu-i caracterul pseudo-științific. Ei bine da, fără falsă modestie, pot și vreau să fac asta. Încă. Și recunosc că mă și distrează din cînd în cînd.

Relansînd Jurnalul domnului Inginer, i-am făcut o vizită lui Krossfire, care tocmai se amuza pe seama unui site afurisitor de pornografie și deci purificator. Cum tonul mi-a părut cunoscut, am făcut *clic* și m-a izbit asemănarea cu un alt site, pre numele lui homosexualitate.ro, despre care vom mai vorbi. Un alt *clic* mi-a adus în fața ochilor, surpriză, un nume cunoscut. Urmează dialogul:

Moș Pinocchio: L., darling, ce mică e lumea, ăsta e fratele tău, nu?

L. [cam plictisită să găsească numele fratelui ei peste tot]: Aaa, unde? A, da, el e.

Moș Pinocchio: Tu… ai văzut ce-i asta? Mie nu mi-ar face plăcere să-mi apară numele în așa ceva. Oare el știe?

L.: Hai să-l întrebăm. În zece minute avem răspunsul.

A durat chiar mai puțin. Mi-a arătat mailul:

Dragă L., bineînțeles că știu unde mi-e numele. Te rog să nu-i spui nimic, nici dacă sînteți prieteni, nici dacă e foarte drăguț cu tine. Ești îngrozitor de naivă cînd e vorba de așa ceva. Te rog să nu-i spui absolut nimic.

Apoi a durat ceva mai puțin de o oră ca să aflu de la Onkel Google cum stau lucrurile, sau cel puțin să bănuiesc. Există situații în care e preferabil să rămîi naiv. Îngrozitor de naiv.

Stacey, J. & Biblarz, T. J. (2001). (How) does the sexual orientation of parents matter? American Sociological Review, 66. 159-183.

Cei doi autori sînt profesori de sociologie (Judith Stacey fiind specializată și în gender studies) la University of Southern California. Punctul de plecare al articolului este controversa despre dreptul la adopțiune al cuplurilor gay. Se constată că cercetarea de specialitate este împărțită în două tabere opuse, ceea ce, în loc să stimuleze căutarea adevărului științific și a unor consecințe social-politice adecvate ale acelui adevăr, controversa canalizează forțele pe linia ofensivă-defensivă și neglijează o serie de constatări evidente, din care altfel s-ar putea trage niște concluzii mai valoroase.

Poziția contra este reprezentată în primul rînd de către cei doi Cameroni. Oh, savoare! Doi bărbați, pe nume Paul și Kirk. Oh, dezamăgire: tată și fiu. Ah well, nothing is perfect… Tatăl, din 1979 profesor asociat de Căsătorie și Familie la celebra și faimoasa University of Nebraska. Dar nu pentru mult timp, pentru că în 1980 „a părăsit” universitatea în favoarea practicii psihologice particulare, cadru în care a condus și the Committee to Oppose Special Rights for Homosexuals. Fiul, mai modest, pare să se rezume la activitatea din Family Research Institute, pe al cărei homepage cu greu găsim alt nume decît Cameron și alte teme decît (anti-) gay.

Aflăm de la cei doi Cameroni (spicuind din revista Adolescence, 31(124) din 1996) că „sub” 1% din părinții americani sînt bi- sau homosexuali, acel „sub” însemnînd de fapt că 17 indivizi din 5182 chestionați – populație exclusiv urbană! – aveau un părinte homo-/bisexual, adică 17 părinți homosexuali din 2 x 5182 părinți în total = 0,16% = „sub” 1%!! Mai departe, citim că „sub 7%” din bărbații homosexuali americani (renunțăm la alte calcule), bașca o treime din femeile lesbiene americane au copii. Conform celor doi Cameroni, efectele homosexualității părinților rezidă în propagarea homosexualității de la părinți la copii (se vorbește aici despre „contagiozitate”) și în victimizarea sexuală a copiilor de către părinții înșiși sau de către acoliții-asociații-partenerii lor (pedofilie). În acest sens, fapte cutremurătoare sînt citate la mîna a doua. Cît despre studiul propriu, Cameronii scriu cu o oarecare modestie că 5 din cei 17 menționați mai sus (adică sub 0,1% din eșantionul total, dar procentul este prezentat drept 29% din eșantionul homosexual, că dă mai bine) au raportat relații incestoase cu părinții biologici sau (!) vitregi. (Să observăm că varianta a doua nu exclude situația plauzibilă în care mama heterosexuală divorțează de tatăl gay, păstrează copiii și se recăsătorește cu un bărbat pedofil – situație fără îndoială tragică, dar prea puțin relevantă pentru întrebarea inițială. Comportamentul deviant al subiecților distrage atenția de la logica deviantă a autorilor.)

Concluzia Cameronilor nu ne surprinde: Cum că adică copiii părinților homosexuali au toate șansele la tulburări psihice (homosexualitatea ca „patologie învățată”), și asta pentru bunul motiv (cine ar putea să nu creadă?) că acești părinți nu au timp să se ocupe de copiii lor: ori mor de SIDA (să nu uităm că sîntem prin anul 1990), ori se sinucid. Această concluzie (și oricare alta ar fi fost o mare surpriză) rezultă dintr-o analiză a anunțurilor mortuare din presa gay. Un exemplu grăitor:

For instance, when homosexual Robert Tucker died in 1991 at the age of 57, he orphaned 17 boys and young men whom he had been allowed to adopt (Philadelphia Gay News, 3/8-14/1991).

Aferim.

Dar să ne întoarcem la articolul lui Stacey și Biblarz. American Psychological Association l-a excomunicat pe Paul Cameron în 1983 (deci 13 ani înaintea publicării articolului citat mai sus, ceea ce pune o mare și insistentă întrebare despre finanțarea studiului), denunțîndu-l pentru interpretarea neprofesională și tendențioasă a rezultatelor cercetării. Asta nu a oprit valul de citate și concluzii de aceeași calitate. Pe lîngă Satinover, un exemplu reprezentativ este Lynn Wardle, combatant înfocat contra căsătoriei gay, un jurist care își culege argumentele de la Cameron & Co. (NB, amănunt irezistibil: Wardle is a member of the Church of Jesus Christ of Latter-day Saints; Wikipedia – cu alte cuvinte: mormon.). Stacey și Biblarz se distanțează categoric de asemenea autori, menționînd cu delicată diplomație vechea noastră cunoștință, heteronormativitatea.

Poziția pentru este o reacție defensivă în sensul că se străduiește să infirme deficitele reclamate de lagărul advers. În această zonă, rapoartele de cercetare abundă de „no significant differences”. La o privire mai atentă, diferențele există uneori, chiar descrise concret, dar cad în planul doi cînd se trece la interpretarea și discuția rezultatelor. Mai productiv ar fi, susțin Stacey și Biblarz, ca aceste diferențe să fie luate ca atare și studiate aprofundat. O diferență, spun ei parafrazîndu-l pe Freud, este uneori doar o diferență și nimic mai mult.

Va urma.

Am transpus o parte din argumentele discuției de săptămîna trecută într-un articol de wiki (pentru sacul cu mingi) pe tema „perpetuarea speciei”. E corect? Lipsește ceva? Alte comentarii? Multumim anticipat!

Semnificație generală: Afirmație și convingere de o simplitate aparent axiomatică, după care o specie există numai dacă se perpetuează, respectiv reproduce. Deși această convingere este prea răspîndită ca să fie asociată unei anume poziții filosofice, ea pare să fie apropiată de poziția evoluționistă (http://en.wikipedia.org/wiki/Evolution), și atunci opusă creaționismului (http://en.wikipedia.org/wiki/Creationism).

Semnificație în context gay: Perpetuarea speciei (umane) este folosită în discuția homosexualității drept argument al anormalității (v. ((normalitate))). „Specia umană trebuie să se perpetueze, altfel dispare; oamenii se reproduc pe cale (hetero-) sexuală; homosexualitatea contravine acestui mecanism, deci este anormală.” Prin insinuarea anormalității, argumentul perpetuării speciei este evident heteronormativ; în plus, poate pune bazele discriminării homosexualilor, deci poate fi considerat homofob.

Exemple:

  • Controversa lui Michistan cu anonimul

Consecințe:

  • Argument al anormalității (v. ((anormalitate)))
  • Baza discriminării homosexualilor (v. ((discriminare)))
  • Implică ((tratamentul homosexualității))

Contraargumente:

Perspectivă restrînsă. Reproducerea (hetero-) sexuală nu este singurul mecanism care determină perpetuarea speciei. (Perpetuarea speciei poate avea și mecanisme de limitare pentru evitarea suprapopulării, de exemplu.) Invers, perpetuarea speciei nu este singurul scop al sexualității umane. (Sexualitatea are și alte forme de manifestare și finalități, cum ar fi rolurile sociale ale sexelor sau comportamentul afectiv – dragostea.)

Definirea poziției partenerului de discuție. Dacă discuția are loc pe fondul moralei religioase ortodoxe, partenerul de discuție poate fi rugat să-și definească poziția. O poziție creaționistă ar contrazice argumentul perpetuării speciei („Dacă omul ca specie este creat de divinitate, atunci ce importanță are reproducerea pentru perpetuarea speciei”) și deci ar putea submina întreaga argumentație homofobă. Efectul unui asemenea contraargument va depinde de pregătirea și cultura partenerului de discuție. La un nivel redus de cultură, partenerul probabil că nu va fi familiarizat cu definirea poziției filosofic-argumentative, deci firul rațional al discuției posibil să se termine aici (continuînd eventual la un nivel afectiv-irațional). La un nivel ridicat de cultură, posibil ca partenerul să folosească argumente care țin de dogma religioasă și eventual să nu mai poată fi urmărit.

Ce, te duci, mască? Da, mască, mă duc. Mască, nu te las, trebuie să facem o polcă. Mersi, mască, nu joc… Cam așa vedea Caragiale carnavalul. Acum și aici e ceva mai simplu: Naa, du Pappnase?! Eeeei, nas-de-carton?!

Căci iar e vreme de carnaval. Vroiam, într-un articol precedent, să vedem cine se ascunde sub nasul de carton roșu al lui Satinover. Și își permite să pună sub semnul întrebării sentințele American Psychological Association, punînd pretinsele baze ale tratamentului homosexualității.

Dr. Jeffrey Satinover Testifies
Before Massachusetts Senate Committee
Studying Gay Marriage

Jeffrey Satinover, MD is a Board-Certified Psychiatrist. He holds degrees from MIT (S.B., Humanities and Science), Harvard (Ed.M., Clinical Psychology and Public Practice), the University of Texas (M.D.) and Yale (M.S., Physics.) He completed his residency in Psychiatry at Yale with a year as Fellow of The Yale Child Study Center. He holds a Diploma in Analytical Psychology from the C. G. Jung Institute of Zurich. Dr. Satinover has practiced psychotherapy and/or psychiatry since 1974. He is the author of numerous articles in peer-reviewed journals of psychology and of neuroscience, chapters and books, among them Homosexuality and the Politics of Truth.

După cum vedem, lîngă numele lui se răsfață, cel puțin în capul paginei, un titlu de doctor mare și gras. Aha, bravo lui. Ceea ce m-a intrigat totuși la a doua vedere este că într-o listă atît de amănunțită a meritelor lui științifice lipsea ceea ce mă așteptam să se numească „PhD”. Hmmmmm… nu e! Păi atunci să luăm titlu cu titlu. Pe lîngă un bachelor și mai multe masters, constatăm că cel mai înalt grad al lui Jeffrey Satinover este „MD”. Care, aflăm tot de la tanti Wiki că înseamnă „Medicine Doctor” și este un „first professional degree”, adică un titlu care se conferă în unele tări, printre care și USA, odată cu diploma. Cum ne lămurește sora geamană nemțoaică a lui tanti Wiki, fără un examen suplimentar. Drept care, logic, în Germania nu se echivalează cu titlul „Dr”, ci se lasă netradus. Unii candidați, aflăm mai departe, mai fac după asta și un doctorat (aha!), obținînd titlul „PhD”. Așa cum ne explică și wikipedia romănească, există doctorate științifice și doctorate profesionale, titlul MD făcînd parte din a doua categorie.

Adevăratul titlu de doctor al lui Satinover îl găsim, ce curios, nu pe pagina cu discursul despre căsătoria gay, ci tot la Wikipedia: Este un doctorat in fizică. Un multitalent, carevasăzică: psihologie clinică, psihanaliză, fizică.

Și, ca să fie masa bogată, și un pic de actorie: Satinover joacă „un rol” în filmul „What the Bleep Do We Know!?”, pe tema: The universe is best seen as constructed from thought (or ideas) rather than from substance. “Empty space” is not empty. Matter is not solid. Electrons pop in and out of existence and it is unknown where they disappear to. Beliefs about who one is and what is real form oneself and one’s realities. Etc., etc. Completarea logică cu cărțile scrise de Satinover: „The Truth Behind the Bible Code“, „Cracking the Bible Code“, „The Quantum Brain: The Search for Freedom and the Next Generation of Man“.

Una peste alta, un personaj cu destulă cultură generală și cu ocupații din cele mai diverse, care m-ar distra pînă și pe mine. Dacă în condițiile astea poate să fie un om de știință în sens restrîns și aprofundat – și deci credibil în postura de fondator al unei teorii care să revoluționeze psihologia, cum ar fi tratamentul homosexualității – aici sînt foarte sceptic, cel puțin pînă la proba contrară.

Pe copertă scria mare și roșu „Atena“. Stimați pasageri, bine ați venit, tocmai am aterizat pe aeroportul Paderborn-Lippstadt. Dacă Moș Pinocchio și-ar fi scos pentru o clipă nasul dintre pagini, nu se știe dacă ar fi înțeles hăhăiala generală și ar fi gîndit „Săraca, e și pentru ea vineri seară“, sau ar fi făcut o mină îngrozită și i-ar fi strigat stewardessei patetic peste rîndurile tapisate: „Unde m-ai adus, bestie!?“

Dar Moș Pinocchio nu era nici măcar în drum spre Atena. Și ce să faci pe un zbor intern către un oarecare aeroport de provincie (care, dacă n-ar fi fost criza, ah, dacă n-ar fi fost criza…) decît să citești ce-ți cade în mînă.

Șeful ordinului iezuiților, zice Süddeutsche Zeitung, se declară îngrijorat de acuzațiile aduse. Nu lui personal, se înțelege, ci ordinului: Cazuri de violență și pedofilie în școlile iezuite de-a lungul anilor, declarațiile victimelor se înmulțesc de la o săptămînă la alta.  Același șef previne opinia publică: Atenție, tot așa a început și Holocaustul, cu multe acuzații nedrepte. Himmelherrgott, Moș Pinocchio își ridică ochii spre cer (care se afla în acel moment în dreapta-jos) într-un gest de evlavie exasperată. Trecu în revistă diferențele (pe care le lăsăm pe seama perspicacității cititorilor) și decise: Am mai auzit asta. „O societate formată din cupluri homosexuale este sortită pieirii.“ Slippery slope, ce altceva.

Dar ce comod și ce avantajos să te prezinți: Bună ziua, eu sînt victima.

Măcar dacă măcar ne-am uita în oglindă.

Să zicem că s-a întîmplat de mult, pe vremea cînd Moș Pinocchio abia se născuse sub numele de domnu’ Doctor. Fusese invitat la o petrecere de firmă, de Crăciun. Multă lume, veselie, ce să mai vorbim, vinul fusese… eh, fusese prea bun, lectore. Fusese oare prea mult? Asta nu se știe. Cert e că Pinocchio plecase spre casă, iar afară îl distrase să meargă puțin spre stînga, apoi puțin spre dreapta, apoi, eh, chiar dacă trotuarul mergea, ce plictiseală, drept înainte. Dar e mult de’atunci.

Moș Pinocchio fu invitat tot acolo. În același loc, chiar în același local, dar cîtă liniște, ani după.  Găsi trotuarul în mod eficient, drept înainte, pîna la metrou. Iar în metrou îi veni ideea să-și scoată ochelarii, uite-așa. Fără minus patru dioptrii lumea arată altfel, mai ales acoperită de zăpadă. Și ce frumos fu prin parcul nins în plină noapte. Și ce frumos fu pe strada arhicunoscută. (Pe care inteligența ta de pînză topită se face aproape zărită, ca o șampanie, în volută.)

Dar de ce v-ați oprit, nu e nimic de văzut, cum ar zice Cristina Bazavan, circulați, circulați, discuția continuă la postul precedent.

PS, zise Thomas, unul din ei: Cum crezi că aș putea să fiu membru într-un club care nu pierde nici o ocazie să mă declare anormal? Aha. Ghici, ghicitoarea mea, de care club e vorba?