Entries tagged with “Cultura gay”.


Reciclîndu-se carevasăzică Moș Pinocchio la americani, ajunse la cursul de integritate, integrare și facilitare.

Zise cursul:

Să zicem că predați o lecție despre sexe. [Oooo, o lecție despre sexe trebuie să fie cel puțin cît doua lecții despre sex, se gîndi Moș Pinocchio pofticios. Ași, de unde.] Despre sexe și despre diferențele dintre ele. Cum invitați studenții la discuție? Cum ar fi să le ziceți așa? „Ei, dragii Moșului, gîndiți-vă cum era pe vremuri acasă, la mama și la tata. Cum își împărțeau mama și tata rolurile în gospodărie?”

Moș Pinocchio se uită în calendar și refuză scurt să se gîndească la Signor Gepetto, căci nu era ziua. Se gîndi mai departe și zise: Mda, cam așa i-aș întreba.

Wrong, zise cursul: Diversitate socială înseamnă și că nu toți studenții au mamă și tată, mai există și cupluri de gay sau lesbiene cu copii, există mame și tați care își cresc copiii singuri, există, există, există.

Chiar așa, își zise Moș Pinocchio cu gîndul la Gogoscharski și la Prinzessă, există cupluri gay cu copii, uneori chiar și cu nepoți. Apoi se întrebă cam pe unde în America erau americanii ăia. Coana Mare domiciliază în L.A., care nu-i departe de S.F., dar poate că nu ea a făcut cursul. Administrația e la Minneapolis, care, chiar dacă nu-i în Bible Belt, tot provincie conservatoare se cheamă că e. Iar americanii ăia, care probabil că au făcut cursul, probabil că sînt în America, heh.

Mda, zise Moș Pinocchio pentru a treia oară. Nu numai din cauza birocrației ar putea să pălească românii și nemții în fața americanilor.

Despre articolul lui Stacey și Biblarz (2001) s-ar putea scrie tomuri proustiene (ca și despre orice altceva), un singur lucru fie discutat în încheiere.

Across the ideological spectrum, scholars, journalists and activists appear to presume that the normalization of lesbigay sexuality should increase the ranks of children with lesbian and gay parents. In contrast, we blieve that normalization is more likely to reduce the proportion of such children. Most contemporary lesbian and gay parents procreated within heterosexual marriages that many had entered hoping to escape the social and emotional consequences of homofobia. As homosexuality becomes more legitimate, far fewer people with homoerotic desires should feel compelled to enter heterosexual marriages, and thus fewer should become parents in this manner.

On the other hand, with normalization, intentional parenting by self-identified lesbians and gay men should continue to increase, but it is unlikely to do so sufficiently to compensate for the decline on the current ranks of formerly married lesbian and gay parents. Thus, the proportion of lesbian parents may not change much. […] As fewer closeted gay men participate in heterosexual marriages, the ranks of gay fathers should thin. Even if gay men were as eager as lesbians are to become parents, biology alone sharply constraints their ability to do so. Moreover, there is evidence that fewer men of any sexual orientation actually desire children as strongly as do comparable women, and most demographic studies of sexual orientation find a higher incidence of homosexuality among men than women. (p. 165)

Iată celebra tranziție: Cuplul gay oficial, afirmat în societate, pare să fie un soi de jucărie nouă. La început, mulți se reped la ea fără să se gîndească prea mult. Însă nu trece multă vreme și entuziasmul se calmează. Rămîn cei care s-au gîndit serios și pentru care „jucăria“ nu este o simplă jucărie, ci răspunde unei necesități vitale. Așa s-a întîmplat, bunăoară, cu căsătoria gay in Danemarca: Legalizată în 1989, a atins în primii 2-3 ani cote exorbitante – nu că ar fi fost multe în comparație cu căsătoriile hetero, ci în comparație cu aceleași căsătorii homo cinci ani mai tîrziu. (Despre articolul lui Morten Frisch și Anders Hviid (2006) vom mai vorbi.) Probabil că același lucru s-ar întîmpla și cu adopțiile.

Mulți nu percep tranziția ca atare pentru bunul motiv că nu au idee cum arăta lumea înainte. Să începem cu anii 40: Homosexualitatea era o faptă penală, mulți au sfîrșit-o în lagărele de concentrare de ambele părți ale frontului, și nimeni nu și-a făcut probleme, unii nici pînă în ziua de azi. Situația s-a schimbat abia odată cu reconstrucția și relaxarea morală a societății, și mai ales cu revoluția sexuală: Sîntem în jurul anului 1970. Următorii zece ani au fost marcați de experimente și inevitabile excese în toate direcțiile. Drepturile consemnate legal nu existau încă – homosexualitatea încă nici nu ieșise din ilegalitate. În jurul lui 1980, odată cu izbucnirea epidemiei de SIDA, homosexualii încep să fie vînați la fel ca și comuniștii în America anilor 50. În München, Peter Gauweiler (politician conservator și șef al administrației publice în anii 1982-86, deci în era Franz-Josef Strauss, prim-ministru bavarez pentru care scopul a scuzat multe mijloace sub pretextul războiului rece) vorbește despre „subțierea” scenei gay (folosind același cuvînt care se referea în anii 40 la comunitățile evreiești) și cere introducerea testării obligatorii la HIV. Homosexualii din Vestul anilor 80 aveau deja în fața ochilor un ideal concret de libertate, erau însă în același timp dezorientați de schimbări, vînați de politicienii conservatori, terorizați de epidemia de SIDA și obligați să-și vadă prietenii cum mor pe capete de o boală sinistră. Spiritele s-au calmat oarecum abia spre sfîrșitul anilor 90, atunci au început să apară, parțial, și drepturile legale ale homosexualilor. Abia acum se constată că activismul gay a început să se calmeze și scena gay să fie integrată în restul societății. Abia acum, în anul 2010, putem începe să vorbim despre o normalizare viitoare.

Revenind acum la cercetarea de sociologie, să aruncăm o privire la datele articolelor despre care vorbim: Stacey și Biblarz și-au publicat articolul în 2001, deci l-au pregătit, probabil, la sfîrșitul anilor 90, cînd au fost publicate mai toate articolele citate de ei, inclusiv publicațiile Cameronilor, inclusiv Golombok & Tasker (1996). La cel din urmă, este de presupus că studiile au fost conduse în perioada 1990-95; studiile celor două cercetătoare au fost însă de durată mai lungă, în lista bibliografică găsim și un articol publicat în 1983. La ce fel de rezultate ne putem aștepta deci, cînd atît subiecții cît și autorii acelor studii erau subordonați tranziției? Ce fel de concluzii ne permitem să tragem de aici, în mod rezonabil?

O fantezie tragică cu variațiuni în stilul lui Vlad Stroescu. Se dedică Tapirului, care a ținut cu spaniolii.

Decorul: Bazinul Olimpic dintr-un mare oraș german. În fundal, muntele Olimpic, înalt de 50 de metri și construit între 1947 și 1958 din moloz de la demolări. Mai departe, Alpii bavarezi în poză kitsch. Costume de cowboy cu camași pepite, pantaloni din piele de antelopă pînă la genunchi și pană de capră neagră la pălărie. În rolul lui Jack Twist, Moș Pinocchio, căruia i-a plăcut întotdeauna să se prezinte drept victimă a exceselor fotbalistice. În rolul lui Enis del Mar, Domnu’ Inginer, obosit de navetă. Și cu Colombina, ca întotdeauna, în rolul Nevestei Înțelepte.

Prolog 1: Jack pleacă de la birou și încearcă să se urce în metrou. Mase de fani tineri cu sticle de bere, deja alcoolizați, debordînd de entuziasm. Mulți trîmbițează din vuvuzele, cîțiva mai leneși dau drumul la megafoane cu înregistrare digitală. Transpirația curge. Prin ochelarii de distanță ușor aburiți, fanii intrați la grămadă arată ireal de clar. Prolog 2: Jack răsuflă ușurat urcînd scările. Liniște suspectă. Jack merge pe drumul de bicicletă. La intersecția cu cîteva străzi mai mari, semaforul e roșu, dar nu trece nici o mașină. Jack se uită nedumerit și merge mai departe. În fine, își leagă bicicleta la intrarea bazinului Olimpic și intră.

Scena 1: O oră și jumătate mai tîrziu (data de 7.7.2010 și ora sînt arătate cu insistență, ori de cîte ori există vreun pretext), Jack iese vizibil obosit dar foarte mulțumit de la bazin și începe să-și dezlege bicicleta. Pe lîngă el trec hoardele de fani în cea mai desăvîrșită liniște. Unul singur cîntă la vuvuzelă marșul funebru din sonata în si bemol minor de Chopin. Cîțiva fani își dezleagă și ei bicicletele alături de Jack. Tăcerea devine penibilă.

Jack [jovial, pe ton de conversație englezească]: Ei, și care a fost scorul?

Fanii îi aruncă priviri crunte.

Scena 2, în weekend: Enis, îndurerat.

Nevasta Înțeleaptă [ton amar à la Olga Tudorache]: …și cînd a dat să se urce pe bicicletă, a văzut că era pe jantă. Și-a scos din rucsac pompa… [înnăbușindu-și un hohot de plîns] Știi, avea întotdeauna o pompă la el. [Enis își imaginează gestul, Nevasta își suflă nasul cu putere.] Și atunci a explodat cauciucul, l-a lovit în nas, și pînă cînd a ajuns salvarea la el printre hoardele de fani de la public viewing, a murit înecat în propriul lui sînge.

Secvențe mitraliate de flashback: Jack se străduiește să nu rîdă, dar fără succes. Fanii îi aruncă priviri și mai crunte. Jack se tăvălește pe jos, rîzînd în hohote. Cîțiva fani furioși se îndreaptă spre el. Hoarde de fani în prim-plan. Înregistrarea istorică, veche și hîrîită, cu prezentatorul de radio neamț din anii 50 zbierînd scos din minți peste un stadion în delir: Gol!!! Gol!!! Gol!!! Gol!!! Goooooool!!! Jack zăcînd pe asfalt, lîngă biciclete, cu fața plină de ketchup. Alături, cauciucul negru și o dîră lichidă roșie lîngă umărul lui Jack în tricou galben.

Final: Enis, în fața dulapului deschis. Pe ușă atîrnă tricoul galben, slipul și ochelarii de înot cu dioptrii ai lui Jack. Un bilet de întrare cu vedere spre muntele Olimpic și bazinul de înot, prins într-o piuneză.

Enis [murmură cu lacrimi în ochi, atingînd cu degetul biletul de intrare]: Trăim într-o Europă democratică, nu-i pasă nimănui cu ce echipă ții… atîta timp cît nu află nimeni… și nu deranjezi pe nimeni… dar de cîte ori să-ți spun, Jack… sănătatea… riscurile… [cu voce stinsă]: Oh Jack, îți jur…

Distribuția, în formatul Jurnalului American de Sociologie.

Moș Pinocchio s-ar fi întîlnit cu Marx la bucătărie, în căutarea cafelei, și ar fi jucat rolul oglinzii, privindu-l în ochi cu nemulțumire simetrică: Că iar s-a făcut luni dimineața, și iar tre’ să ne sculăm la ora asta imposibilă, șase și jumătate.

Pentru că Moș Pinocchio și-a petrecut weekendul la domnu’ Inginer, să-l ajute la mutat. Care mutat nu a servit reîntregirii familiei (cuvînt-cheie cîndva foarte la modă în jumătatea estică și democrată, dar vorba Aanonimului: Auschwitz, ce vremuri!). Scopul a fost schimbatul garçonierei de tranziție (plătită răbdător de firmă) pe un apartament corespunzător la poziție: manager, deh. (Scopul implicit fiind ca șefu’ ăl mare să nu mai bată șaua: Ei, și cum mai merge? Ai reușit să-ți găsești un apartament?)

Un mare și binecunoscut tablou o înfățișează pe Madame de Recamier stînd rezemată într-un cot pe canapeaua ce-i poartă numele. Un alt tablou, de o decadență despre care tare am vrea să cunoaștem părerea lui Marx dar ne temem că e prea tîrziu pentru asta, o înfățișează pe aceeași Madame de Recamier (presupunem) pe aceeași sofa, în același cot, dar după un număr oarecare de ani. Cum se pot schimba lucrurile, e ceva teribil, filosofă Moș Pinocchio împingînd de numita canapea în sus pe scările înguste. Varianta decadentă a tabloului era desigur o compensație, și nu dintre cele mai amabile.

Pe lîngă reprezentarea domnului Inginer împreună cu Moș Pinocchio întinși amîndoi într-un cot pe canapeaua Madame de Recamier după modelul efigiilor lui Marx și Engels, sau al muncitorului întinzînd ciocanul prin secera țărăncii, o altă compensație, mai primitivă și mai binevoitoare căci mai la începutul procesului, era imaginea șoferului de camion butch: Moș Pinocchio cocoțat la volan, cu burdihan impunător, scuipînd pe fereastră chiștocul de țigare fără filtru și învîrtind de volan cu aerul că în fața lui nu mișcă nimeni pe autostradă. Cine mișcă nu mai mișcă, heh. Pentru completarea clișeului, cîntînd YMCA și comentînd cu domnu’ Inginer întrebarea lui Marx: care dintre cei șase era cu adevărat gay, ca simplu cetățean? Desigur că șoferul de camion lipsește dintre ei, dar merge la nevoie și combinația de muncitor pe șantier încrucișat cu biker mustăcios în haine de piele neagră. La urma urmei, oftă Moș Pinocchio ușurat cum trecea pe sub restaurantul de la fostul punct de frontieră și intra în Estul sălbatic, dacă dau chix cu cariera științifică, pot oricînd să ma reprofilez pe condus camionu’.

Toate astea și încă mult mai multe i le-ar fi spus Moș Pinocchio lui Marx verde’n față, dimineața la cafea. Dar Marx își dormea încă somnul dulce după ce privise în miez de noapte cu ochii holbați și înghesuit într-un colț de fotoliu la „North by Northwest”. Vai adorabil, spusese Moșul ajuns în sfîrșit acasă cu ultimul tren, vazîndu-l și admirînd simetria simbolică: Madame de Recamier transportată eficient în Est, în timp ce Marx își rodea unghiile la filmul lui Hitchcock, la München, în fața televizorului.

Trebuie să fi avut vreo 14 ani cînd am văzut filmul și i-am păstrat o amintire fericit-nostalgică, de-a rîsu’-plînsu’: Dolly revine, revine, revine, și toată lumea se bucură. Și promite că rămîne. Louis Armstrong, la aproape 70 de ani, o privește cu ochii lui imenși și îi spune și el: Hello Dolly. Pe lîngă el, Barbara Streisand are o voce de fetiță intimidată, ceea ce poate că și era pe atunci.

Am revăzut filmul pentru prima dată aseară — și am fost dezamagit. Povestea nu reușește să umple cele două ore și jumătate de film, Gene Kelly nu este cu adevărat un regizor, multe din figurile de dans îi stăteau bine numai lui (și arătau și așa cam artificial) și nu numai din cauza asta jocul actorilor și al dansatorilor convinge prea puțin. Totul amintește mult prea mult de „My Fair Lady”, fară să-i atingă nici pe departe nivelul. Și totuși.

Și totuși. Am revăzut „Hello Dolly“ pe TIMM, postul nostru de televiziune gay, și asta mi-a conștientizat ceea ce am știut întotdeauna: Este un film gay. Asta va ști oricine a simțit nostalgia aceea. Nu contează de unde revine Dolly, de ce revine, de ce se bucură atît de tare lumea aceea bine delimitată pe nume „Harmonia Gardens“, și nici cine este de fapt Dolly. Contează nostalgia.

În treacăt, parada. Dolly se grăbește într-acolo (unde îl va întîlni pe Horace Vandergelder), „pînă nu se termină parada“. Pînă nu se sparge vasul de aur, pînă nu se rupe funia de argint.