Entries tagged with “Despre pinKpong”.


Ei iaca, exclamă Tapirul cu politețe medeleniană.

Hauliu, strigă Vlad în culorile Dulcei Mahala.

Cele două interjecții au fost provocate de comentarul lui Diligentreader adresat mie personal:

cred ca, daca te-ai elibera de obsesia de a-ti justifica statutul (care doar in ochii tai sau a unor depasiti de vreme e un statut atat de special incat are nevoie de justificare), pe care cei care-ti sunt prieteni nu-ti cer si nici nu au nevoie sa-l justifici, ai fi un om nemaipomenit! get rid of the obsession!

arunca patul lui procust! lasa natura sa fie ce vrea ea, fara justificari si fara sa o fortezi sa intre in tiparele care te-ar face pe tine fericit. traieste in tiparele tale, fara sa incerci sa le impui si altora.
 gandeste-te doar la atat: sunt cu adevarat fericit? vreau ca si copilul pe care il iubesc foarte mult sa traiasca asa cum traiesc eu? gandeste sincer, fara egoism. si pe urma desfiinteaza site-ul asta si traieste fara obsesia ca trebuie sa te justifici.

Și Tapirul, și Vlad citesc de cîțiva ani buni Jurnalul domnului Inginer și, mai recent, pinKpong, drept care știu una și alta. Pentru cititorii mei de dată mai recentă cred că se cer cîteva informații de fond, chiar cu riscul de a părea încă o dată că mă justific.

Justificare, deci: Țara și orașul în care trăiesc (Germania, München) nu debordează de înțelegere și toleranță, se poate oricînd mai mult și mai bine, dar au cel puțin acea doză care nu mai cere justificări. Într-adevăr, prietenii, colegii, vecinii, oamenii de pe stradă nu au nevoie de ele. Cu atît mai puțin familia și copiii. Copiii mei trăiesc o viață cît se poate de heterosexuală (altfel mi-ar fi fost puțin mai greu să devin un bunic atît de incredibil pe cît mă declară Madelin ;-) ) și ideea de a le impune tiparele mele sau chiar și numai de a vrea eu să trăiască ei într-un fel sau altul mi se pare destul de curioasă.

Mai mult decît justificare: Cu totul altfel mi se pare că stau lucrurile in România. E adevărat că acolo unii oameni sînt educați și toleranți, dar asta este o minoritate. În majoritatea cazurilor, doi bărbați care apar împreună pe stradă sau în concediu sînt considerați colegi, prieteni, frați, iar în momentul în care persoana ah atît de tolerantă înțelege care sînt de fapt relațiile reale, se crispează mai mult sau mai puțin politicos, după caz și educație. Majoritatea oamenilor de bine comentează: Nu mă interesează cu cine se culcă X, principalul e să o facă la el acasă și eu să nu aflu nimic. Diligentreader, cu tot respectul: Asta nu e toleranță, asta e ignoranță, în cel mai bun caz intenționată. Tolerant nu poate fie decît cineva care știe și înțelege ce tolerează.

Intoleranță: Îm România au apărut voci foarte penetrante care predică intoleranța. Pe lîngă biserica ortodoxă și dreapta națională, care au cel puțin meritul sincerității, există și dreapta religioasă de import, americană mai exact, cu o voce mascată dar la fel de penetrantă. Asta este regula jocului: Într-o societate democratică și pluralistă există și așa ceva. Vocea la care mă refer, și despre care voi reveni cu explicații, este ascunsă, mascată, în sensul că își construiește argumentația homofobă pe o bază pseudo-științifică și o vinde vopsită ca mare adevăr științific în loc să o lase să fie ceea ce este: dogmă. Sau, vorba Tapirului, ură viscerală pur și simplu. Problema este că se găsește întotdeauna cineva care să creadă. În aceeași societate democratică și pluralistă trebuie să mai existe și o voce contrară, care să țină lucrurile în echilibru.

Prostia omenească? Ce bine ar fi dacă eticheta asta ar fi atît de ușor de pus. Dar așa cum se vede din ultimele articole de pe pinKpong, este nevoie de cunoștințe de specialitate și un minim de cercetare bibliografică pentru a înțelege erorile de logică și pasul foarte discret făcut de la știință la pseudo-știință și intoleranță. Nu cunosc nici o persoană, nici o voce în spațiul cultural românesc care să poată și să vrea să încerce să țină piept fundamentalismului religios homofob demonstrîndu-i caracterul pseudo-științific. Ei bine da, fără falsă modestie, pot și vreau să fac asta. Încă. Și recunosc că mă și distrează din cînd în cînd.

Deocamdată, zice anonimul în concluzie,…

este de consemnat ca studiile stiintifice, atatea cate exista, nu concluzioneaza deloc covarsitor in favoarea homosexualilor (accepta formularea asta), asa cum sustine aproape isteric lobby-ul vostru.

O observație punctuală și strict din perspectiva literaturii științifice: Studiile citate nici nu aveau intenția să „concluzioneze covîrșitor în favoarea homosexualilor“. Una e să „concluzioneze covîrșitor în favoarea homosexualilor“ și alta e să infirme diferențele susținute de alții în defavoarea homosexualilor. Majoritatea covîrșitoare a acelor studii arată că diferența în cea mai mare parte nu există. (De’asta observă Stacey și Biblarz că studiile despre homosexualitate au în majoritate caracter defensiv.) Încă o dată, formulat pozitiv: Acele studii afirmă egalitatea, nu avantajul, nici dezavantajul.

Mai departe:

se poate afirma ca homosexualul mediu este intr-o zona de risc incomparabil mai mare.
iar deocamdata ritmul imbolnavirilor creste.

Iată o afirmație de bun simț, bravo. Problema este însă că nu pe bun simț vrem să ne bazăm noi aici. Cînd se discută despre legi care statuează egalitatea vs. discriminarea unei minorități nu lipsite de importanță cantitativă și calitativă, bunul simț (care spune, de exemplu, și că Pămîntul e plat și stă în centrul Universului) este un criteriu prea slab. Avem nevoie de criterii mai puternice, adică de fapte și date cu greutate științifică.

Ei, și aici apare problema în care observăm aspectul comun al celor două comentarii anonime citate mai sus: Dacă citim literatură în limba, să zicem, japoneză, trebuie să știm mai întîi japoneză. Dacă citim articole științifice din reviste de specialitate, atunci ne trebuie instrumentarul metodic corespunzător. Fără asta nu se poate. Trebuie să avem măcar atîtea cunoștințe de metodică și statistică, încît să înțelegem care sînt limitele unui studiu, ce putem face cu rezultatele și concluziile lui, și mai ales ce nu nu putem face. Cine nu are aceste cunoștiințe, să binevoiască să plece puțin urechea și la cei ce le au. Altfel ajungem să citim ca Ipingescu în gazeta de opoziție: Combate bine, domle. Sau, dimpotrivă: Face un lobby (aproape) isteric.

Discuția de zilele trecute cu vizitatorul nostru (din păcate)(încă) anonim ne-a dat ideea să citim. A citi este întotdeauna o idee excelentă; aici este vorba în mod special de publicații relevante pentru discursul homofob vs. homofil.

Ce ne interesează în mod special? Tot ce are influență directă sau indirectă asupra imaginii, poziției și drepturilor indivizilor și comunității gay. Căutăm deci argumente obiective, bazate pe fapte, și documentate ca atare. Asta înseamnă, în primul rînd, studii și statistici publicate în literatura de specialitate sociologică, psihologică și alte asemenea. Și menționăm aici că discuția despre dreptul la adopțiune al cuplurilor gay este, pentru situl pinKpong, marginală. Scopul principal este disecția (deconstrucția, ca să ne exprimăm în spirit postmodern) argumentației homofobe, chestiune în care sîntem convinși de necesitatea egalității în drepturi. Problema adopțiunii este ceva mai delicată, mai complicată, și în mod corespunzător poziția echipei pinKpong ca și a întregii comunități gay este mai puțin categorică.

Ce nu ne interesează? Simplu: nu ne interesează speculația pură sau bazată pe evidențe îndoielnice. Este, din păcate, inevitabilă, și vom vorbi despre asta doar în măsura în care va trebui să scoatem la lumină concluzii false și argumente greșite sau cel puțin hazardate.

Așteptăm cu interes recomandări pentru materialul de discuție. Pentru început, vom discuta articolul „(How) does the sexual orientation of parents matter?” de Judith Stacey și Timothy Biblarz, din American Sociological Review (2001, 159-183), care merită suficient timp și spațiu. Apoi pe scurt despre statisticile HIV/SIDA și homosexualitate – pe scurt, pentru că materialul disponibil este încă insuficient.

Wannabegay s-a supărat:

stii ce ma deranjeaza? ca acest proiect a inceput bine, pana cand pinocchio a preluat conducerea si a inceput sa scrie niste lucruri complet irelevante pentru proiect in sine. faptul ca blogul domnului inginer nu mai functioneaza este trist, insa de fiecare data cand ajung pe-aici si incerc sa citesc nu reusesc sa mentin o rata autosuficienta cu privire la textele publicate. m-am suparat.

Și de atunci mă tot gîndesc la asta. Există o mulțime de chestii care îmi stau pe limbă și care vor rămîne, deocamdată, acolo. Sau în memoria de lungă durată. Doar atît fie spus deocamdată:

Politica trebuie să o facă întotdeauna alții. Numărul unu. Numărul doi: Ceilalți fac întotdeauna politică proastă. Și atunci…?

Ce posibilități am?

1. Să îmi însușesc critica și să scriu articole serioase, multe și bune. Cînd?

2. Să fiu sincer și consecvent cu mine însumi și să închid blogul. Cere ceva tărie de caracter, dar am mai făcut-o o dată, precedentul există deci.

3. Să continui ca și pînă acum, adică la drept vorbind în doru’ lelii. La ce bun?

Amintesc că pinKpong este gîndit să fie un proiect cooperativ. Nu am avut niciodată pretenția să scriu eu toate articolele, și să le scriu și bine, adică pe placul și interesul tuturor. Am sperat totuși în marea mea naivitate să găsesc repede colaboratori. I-am găsit, scriu sporadic, e clar că nu ajunge.

OK, ce facem mai departe? Ceva idei, păreri, comentarii?