Entries tagged with “Dragoste”.


Moș Pinocchio s-ar fi întîlnit cu Marx la bucătărie, în căutarea cafelei, și ar fi jucat rolul oglinzii, privindu-l în ochi cu nemulțumire simetrică: Că iar s-a făcut luni dimineața, și iar tre’ să ne sculăm la ora asta imposibilă, șase și jumătate.

Pentru că Moș Pinocchio și-a petrecut weekendul la domnu’ Inginer, să-l ajute la mutat. Care mutat nu a servit reîntregirii familiei (cuvînt-cheie cîndva foarte la modă în jumătatea estică și democrată, dar vorba Aanonimului: Auschwitz, ce vremuri!). Scopul a fost schimbatul garçonierei de tranziție (plătită răbdător de firmă) pe un apartament corespunzător la poziție: manager, deh. (Scopul implicit fiind ca șefu’ ăl mare să nu mai bată șaua: Ei, și cum mai merge? Ai reușit să-ți găsești un apartament?)

Un mare și binecunoscut tablou o înfățișează pe Madame de Recamier stînd rezemată într-un cot pe canapeaua ce-i poartă numele. Un alt tablou, de o decadență despre care tare am vrea să cunoaștem părerea lui Marx dar ne temem că e prea tîrziu pentru asta, o înfățișează pe aceeași Madame de Recamier (presupunem) pe aceeași sofa, în același cot, dar după un număr oarecare de ani. Cum se pot schimba lucrurile, e ceva teribil, filosofă Moș Pinocchio împingînd de numita canapea în sus pe scările înguste. Varianta decadentă a tabloului era desigur o compensație, și nu dintre cele mai amabile.

Pe lîngă reprezentarea domnului Inginer împreună cu Moș Pinocchio întinși amîndoi într-un cot pe canapeaua Madame de Recamier după modelul efigiilor lui Marx și Engels, sau al muncitorului întinzînd ciocanul prin secera țărăncii, o altă compensație, mai primitivă și mai binevoitoare căci mai la începutul procesului, era imaginea șoferului de camion butch: Moș Pinocchio cocoțat la volan, cu burdihan impunător, scuipînd pe fereastră chiștocul de țigare fără filtru și învîrtind de volan cu aerul că în fața lui nu mișcă nimeni pe autostradă. Cine mișcă nu mai mișcă, heh. Pentru completarea clișeului, cîntînd YMCA și comentînd cu domnu’ Inginer întrebarea lui Marx: care dintre cei șase era cu adevărat gay, ca simplu cetățean? Desigur că șoferul de camion lipsește dintre ei, dar merge la nevoie și combinația de muncitor pe șantier încrucișat cu biker mustăcios în haine de piele neagră. La urma urmei, oftă Moș Pinocchio ușurat cum trecea pe sub restaurantul de la fostul punct de frontieră și intra în Estul sălbatic, dacă dau chix cu cariera științifică, pot oricînd să ma reprofilez pe condus camionu’.

Toate astea și încă mult mai multe i le-ar fi spus Moș Pinocchio lui Marx verde’n față, dimineața la cafea. Dar Marx își dormea încă somnul dulce după ce privise în miez de noapte cu ochii holbați și înghesuit într-un colț de fotoliu la „North by Northwest”. Vai adorabil, spusese Moșul ajuns în sfîrșit acasă cu ultimul tren, vazîndu-l și admirînd simetria simbolică: Madame de Recamier transportată eficient în Est, în timp ce Marx își rodea unghiile la filmul lui Hitchcock, la München, în fața televizorului.

Una din scenele cele mai caraghioase cu Stan și Bran: Merg împreună pe stradă. Într-unul din accesele de distincție ale lui Bran, unul merge de brațul celuilalt. Pe drum se întîmplă ceva, ori sînt contrariați și se fîstîcesc, ori o fac demonstrativ, și schimbă: Stan de brațul lui Bran, Bran de brațul lui Stan, ba într-o parte, ba în cealaltă, răsucindu-și brațele ca o elice.

Doi băieți colindă braț la braț colinele Cotrocenilor. Să tot aibă 15 ani, e mult de’atunci. Cînd cineva se uită la ei, schimbă brațul ca Stan și Bran. Apoi rîd în hohote, fără nici o grijă.

Pe unul din ei îl chema Mircea și a murit zilele trecute.

…sînt șosetele negre care trebuie împerechiate după spălat: nu știi niciodată care a cui e, enunță moș Pinocchio cu o privire drăgăstoasă, și domnu’ Inginer îi dădu dreptate.

Nu se mai știe exact de ce, dar trebuie să fi fost o asociație de idei pur sonoră. În timp ce domnu’ Inginer citea cu voce tare la culcare un capitol din Herta Müller, Moș Pinocchio exclamă fără nici o legătură:

– Popopuppe!

Cutia cu mîner o identificase drept recipient pentru un instrument muzical. Ce fel de instrument și cu ce fel de sonoritate, aici era ceva mai greu, probabil ceva pîrțîit și grav ca o tubă, de exemplu. Și întrebase cu voce tare ce-i acolo.

– Popopuppe, răspunsese Flo ca și cînd nimic pe lume nu ar fi fost mai firesc.

Din perspectivă strict lexicală era vorba de o papușă (Puppe în germană, desigur de la francezul poupée) în formă de popou (Popo, tot în germană, cine mai știe de unde). Din perspectivă utilitară, obiectul în cauză era înzestrat cu un anus interschimbabil. Așa cum același model de mașină poate avea mai multe tipuri de eșapament, păpușa avea patru prostate diferite, una de formă și consistență normale, celelalte trei reproducînd diverse anomalii cu nume exotice pe care nimeni nu se va bucura să le citească aici.

Cum se folosea acea Popopuppe am văzut întînplător într-un Dame Edna Show. După ce Jane Fonda îi sunase la ușă și nu vrusese să-i deschidă (venise la serată în costum de aerobic), după ce îl lăsase pe Larry Hagman alias J. R. Ewing să cadă printr-o trapă deschisă neașteptat sub el pe scenă (aruncase cu dolari prin sală) și își pusese dobermanii să o fugărească pe Imelda Marcos („She’s wearing my shoes!”), îi arătase unui musafir la fel de faimos cum se face un control de prostată. Își unsese degetul mijlociu de la mîna dreaptă și îl înfipsese cu vreo jumătate de metru avînt în Popopuppe, răsucindu-l apoi în toate direcțiile cuvenite. Scrîșnind din dinți și silit de împrejurări, oaspetele consimțise să repete operația conform modelului, moment în care Dame Edna trăsese o perdea arătîndu-i un figurant cu talie și pilozități de maimuță antropoidă care își punea posteriorul dezgolit la dispoziție.

– Iar ai ieșit cu Popopuppe la plimbare? chicotise Moș Pinocchio revăzînd cutia cu mîner.

– Iar?! ridicase Flo din sprîncene. Ultima dată am adus-o exact acum șase luni.

– Serios? se mirase sincer și ușor abătut Moș Pinocchio. Cum trece timpul…

Să-i povestească toate astea domnului Inginer ar fi însemnat să se piardă o jumătate de noapte în hăhăieli urmuziene. Nu că domnu’ Inginer nu ar fi știut poveștile. Le mai auzise de un număr suficient de mare de ori și tot așa le-ar mai fi ascultat încă o dată, contribuind și el cu vreo absurditate pe măsură. Dar timpul trecea dintr-o dată atît de repede, încît Moș Pinocchio renunță la explicații și i se cuibări la umăr ascultînd. Iar domnul Inginer citi mai departe din cartea despre oameni cu frunze și oi cu picioare roșii.

De ziua domnului Inginer i-am luat o carte poștală care stă și azi înfiptă în rama geamului de la vitrină, la colecția de cărți poștale: Două pisici citesc în pat aceeași carte. Una mare, lungită și ținînd cartea. Una mică, cocoțată de-a curmezișul peste burta celei mari. Cine sînt eu, m-a întrebat, pisica mică sau pisica mare? Cea mare, desigur. Ach, eu credeam că sînt cea mică. Păi cum, tu ești cu un cap mai mare ca mine, și ai așa niște umeri lați și oh… (Aici urmează o privire plină de admirație-adorație.) Ași de unde, zice domnu’ Inginer, tu ești mai mare și muuuult mai puternic decît mine. Etc., etc.

Desigur că nu ne-am certat din cauza asta. Discuția a fost întreruptă și continuată într-o formă peste care tragem o perdea decentă. Cei din cale afară de curioși pot consulta personalausweisele noastre, în care vor vedea de două ori exact aceeași înălțime.

Trebuie să fi avut vreo 14 ani cînd am văzut filmul și i-am păstrat o amintire fericit-nostalgică, de-a rîsu’-plînsu’: Dolly revine, revine, revine, și toată lumea se bucură. Și promite că rămîne. Louis Armstrong, la aproape 70 de ani, o privește cu ochii lui imenși și îi spune și el: Hello Dolly. Pe lîngă el, Barbara Streisand are o voce de fetiță intimidată, ceea ce poate că și era pe atunci.

Am revăzut filmul pentru prima dată aseară — și am fost dezamagit. Povestea nu reușește să umple cele două ore și jumătate de film, Gene Kelly nu este cu adevărat un regizor, multe din figurile de dans îi stăteau bine numai lui (și arătau și așa cam artificial) și nu numai din cauza asta jocul actorilor și al dansatorilor convinge prea puțin. Totul amintește mult prea mult de „My Fair Lady”, fară să-i atingă nici pe departe nivelul. Și totuși.

Și totuși. Am revăzut „Hello Dolly“ pe TIMM, postul nostru de televiziune gay, și asta mi-a conștientizat ceea ce am știut întotdeauna: Este un film gay. Asta va ști oricine a simțit nostalgia aceea. Nu contează de unde revine Dolly, de ce revine, de ce se bucură atît de tare lumea aceea bine delimitată pe nume „Harmonia Gardens“, și nici cine este de fapt Dolly. Contează nostalgia.

În treacăt, parada. Dolly se grăbește într-acolo (unde îl va întîlni pe Horace Vandergelder), „pînă nu se termină parada“. Pînă nu se sparge vasul de aur, pînă nu se rupe funia de argint.

Căci administrația, ca și viața de birou în general, are farmecul ei aproape bucolic. Madam Ruth este o secretară care nu profesează actoria studiată pe vremuri, dar o are încă în sînge, și o va păstra cu siguranță în vecii vecilor amin. Își îmbrăcă vocea ei profesională ca pe un costum, se unse cu un strat subțire dar muzical de miere și se pudră cu zahăr și scorțișoară ca înainte de Crăciun. Puse mîna pe telefon și zise alo, aș vrea să vorbesc cu Frau Anus. Moș Pinocchio, la biroul de alături, explodează. Nu e acolo, vai ce păcat. Frau Anus se ocupă, nu-i așa, de…? Moș Pinocchio hohotește. Ah, și dumneavoastră vă ocupați de; îi țineți locul lui Frau Anus? Moș Pinocchio zbiară și se tăvălește pe jos. Madam Ruth, imperturbabilă, își duce negocierile pînă la capăt, apoi încheie convorbirea transmițînd salutări cordiale aceleiași Frau Anus. Moș Pinocchio, în delir, îi explică că pe doamna respectivă o cheamă Anuș, și că corect și fidel numele i s-ar scrie de fapt Anusch, dar, fiind una din acele ființe tipic administrative care mai mult refuză și încurcă decît ajută, își merită cu prisosință pronunția alternativă. Madam Ruth își reia vocea cotidiană și afirmă, ușor nesigură: Ești într-o ureche. Moș Pinocchio hăhăie în continuare, și avea s-o țină tot așa, cu mici intermitențe, toată ziua, bașca cîteva zile după, inclusiv de unul singur în metroul plin, în drum spre casă, cu riscul (sau șansa) de a fi însoțit de doi flăcăi vînjoși spre locul acela de reculegere ai căror vizitatori în genere și fără vreun motiv special rîd (sau plîng) fără întrerupere.

O primă consecință fu că Jürgen Grossvogel își pierdu răbdarea și cumpătul, și zbieră pe măsură: Stimați colegi! Ajunge! Liniște! Mulțumesc! Moș Pinocchio, cu lacrimi în ochi, îi răspunse cu tandrețe: Ach Jürgen, măcar de’ai face tu mai puțină gălăgie ca noi… Eu, ricană Grossvogel dărîmător, discut la servici numai probleme profesionale. Heh.

O a doua consecință fu că Moș Pinocchio, ținîndu-și burdihanul, ieși clătinîndu-se pe corodoare și se întîlni cu Werner Heisenberg. Werner dragă, îl întrebă, o cunoști pe Frau Anusch de la administrație? N-o cunosc pe Frau Anus de la administrassie, dar e pressis peltică, răspunse Werner peltic. Apoi începu să hohotească la unison ținîndu-se simetric de burdihan. Privindu-l în ochi, Moș Pinocchio uită exasperările principiului de nedeterminare, se împăcă dintr-o dată cu lumea pînă în cele mai mici și mai stranii particule elementare, și simți că ar putea să-l iubească pînă și pe Heisenberg.