Entries tagged with “Minoritate”.


Onanismul și capcana statistică

Reciclîndu-se carevasăzică Moș Pinocchio la americani, ajunse la cursul de integritate, integrare și facilitare.

Zise cursul:

Să zicem că predați o lecție despre sexe. [Oooo, o lecție despre sexe trebuie să fie cel puțin cît doua lecții despre sex, se gîndi Moș Pinocchio pofticios. Ași, de unde.] Despre sexe și despre diferențele dintre ele. Cum invitați studenții la discuție? Cum ar fi să le ziceți așa? „Ei, dragii Moșului, gîndiți-vă cum era pe vremuri acasă, la mama și la tata. Cum își împărțeau mama și tata rolurile în gospodărie?”

Moș Pinocchio se uită în calendar și refuză scurt să se gîndească la Signor Gepetto, căci nu era ziua. Se gîndi mai departe și zise: Mda, cam așa i-aș întreba.

Wrong, zise cursul: Diversitate socială înseamnă și că nu toți studenții au mamă și tată, mai există și cupluri de gay sau lesbiene cu copii, există mame și tați care își cresc copiii singuri, există, există, există.

Chiar așa, își zise Moș Pinocchio cu gîndul la Gogoscharski și la Prinzessă, există cupluri gay cu copii, uneori chiar și cu nepoți. Apoi se întrebă cam pe unde în America erau americanii ăia. Coana Mare domiciliază în L.A., care nu-i departe de S.F., dar poate că nu ea a făcut cursul. Administrația e la Minneapolis, care, chiar dacă nu-i în Bible Belt, tot provincie conservatoare se cheamă că e. Iar americanii ăia, care probabil că au făcut cursul, probabil că sînt în America, heh.

Mda, zise Moș Pinocchio pentru a treia oară. Nu numai din cauza birocrației ar putea să pălească românii și nemții în fața americanilor.

The Economist publică un articol-dezbatere pe care îl considerăm reprezentativ pentru controversa pro/contra căsătoriei homo, și îl recomandăm tuturor. Dezbaterea fiind între timp încheiată, concluzia este „ This house believes that gay marriage should be legal.“

Pe urmă, Blegoo și Pinocchio discută împrăștiat, puțin la Blegoo acasă, puțin pe Jurnalul domnului Inginer. Ne-am gîndit că ar fi bine și potrivit proiectului pinKpong să oferim aici locul pentru discuție.

Discuția a ajuns la momentul în care Pinocchio întreabă:

  • Lobbyul gay cere drepturi egale pentru cuplurile homo; Blegoo susține că cere mai multe drepturi decît cuplurile hetero. Care sînt, atunci, drepturile în plus pe care le cer gayii?
  • Ce înseamna acel „mai“ de la „[gayii] să nu mai facă nimic în public“?

Așteptăm continuarea.

Despre articolul lui Stacey și Biblarz (2001) s-ar putea scrie tomuri proustiene (ca și despre orice altceva), un singur lucru fie discutat în încheiere.

Across the ideological spectrum, scholars, journalists and activists appear to presume that the normalization of lesbigay sexuality should increase the ranks of children with lesbian and gay parents. In contrast, we blieve that normalization is more likely to reduce the proportion of such children. Most contemporary lesbian and gay parents procreated within heterosexual marriages that many had entered hoping to escape the social and emotional consequences of homofobia. As homosexuality becomes more legitimate, far fewer people with homoerotic desires should feel compelled to enter heterosexual marriages, and thus fewer should become parents in this manner.

On the other hand, with normalization, intentional parenting by self-identified lesbians and gay men should continue to increase, but it is unlikely to do so sufficiently to compensate for the decline on the current ranks of formerly married lesbian and gay parents. Thus, the proportion of lesbian parents may not change much. […] As fewer closeted gay men participate in heterosexual marriages, the ranks of gay fathers should thin. Even if gay men were as eager as lesbians are to become parents, biology alone sharply constraints their ability to do so. Moreover, there is evidence that fewer men of any sexual orientation actually desire children as strongly as do comparable women, and most demographic studies of sexual orientation find a higher incidence of homosexuality among men than women. (p. 165)

Iată celebra tranziție: Cuplul gay oficial, afirmat în societate, pare să fie un soi de jucărie nouă. La început, mulți se reped la ea fără să se gîndească prea mult. Însă nu trece multă vreme și entuziasmul se calmează. Rămîn cei care s-au gîndit serios și pentru care „jucăria“ nu este o simplă jucărie, ci răspunde unei necesități vitale. Așa s-a întîmplat, bunăoară, cu căsătoria gay in Danemarca: Legalizată în 1989, a atins în primii 2-3 ani cote exorbitante – nu că ar fi fost multe în comparație cu căsătoriile hetero, ci în comparație cu aceleași căsătorii homo cinci ani mai tîrziu. (Despre articolul lui Morten Frisch și Anders Hviid (2006) vom mai vorbi.) Probabil că același lucru s-ar întîmpla și cu adopțiile.

Mulți nu percep tranziția ca atare pentru bunul motiv că nu au idee cum arăta lumea înainte. Să începem cu anii 40: Homosexualitatea era o faptă penală, mulți au sfîrșit-o în lagărele de concentrare de ambele părți ale frontului, și nimeni nu și-a făcut probleme, unii nici pînă în ziua de azi. Situația s-a schimbat abia odată cu reconstrucția și relaxarea morală a societății, și mai ales cu revoluția sexuală: Sîntem în jurul anului 1970. Următorii zece ani au fost marcați de experimente și inevitabile excese în toate direcțiile. Drepturile consemnate legal nu existau încă – homosexualitatea încă nici nu ieșise din ilegalitate. În jurul lui 1980, odată cu izbucnirea epidemiei de SIDA, homosexualii încep să fie vînați la fel ca și comuniștii în America anilor 50. În München, Peter Gauweiler (politician conservator și șef al administrației publice în anii 1982-86, deci în era Franz-Josef Strauss, prim-ministru bavarez pentru care scopul a scuzat multe mijloace sub pretextul războiului rece) vorbește despre „subțierea” scenei gay (folosind același cuvînt care se referea în anii 40 la comunitățile evreiești) și cere introducerea testării obligatorii la HIV. Homosexualii din Vestul anilor 80 aveau deja în fața ochilor un ideal concret de libertate, erau însă în același timp dezorientați de schimbări, vînați de politicienii conservatori, terorizați de epidemia de SIDA și obligați să-și vadă prietenii cum mor pe capete de o boală sinistră. Spiritele s-au calmat oarecum abia spre sfîrșitul anilor 90, atunci au început să apară, parțial, și drepturile legale ale homosexualilor. Abia acum se constată că activismul gay a început să se calmeze și scena gay să fie integrată în restul societății. Abia acum, în anul 2010, putem începe să vorbim despre o normalizare viitoare.

Revenind acum la cercetarea de sociologie, să aruncăm o privire la datele articolelor despre care vorbim: Stacey și Biblarz și-au publicat articolul în 2001, deci l-au pregătit, probabil, la sfîrșitul anilor 90, cînd au fost publicate mai toate articolele citate de ei, inclusiv publicațiile Cameronilor, inclusiv Golombok & Tasker (1996). La cel din urmă, este de presupus că studiile au fost conduse în perioada 1990-95; studiile celor două cercetătoare au fost însă de durată mai lungă, în lista bibliografică găsim și un articol publicat în 1983. La ce fel de rezultate ne putem aștepta deci, cînd atît subiecții cît și autorii acelor studii erau subordonați tranziției? Ce fel de concluzii ne permitem să tragem de aici, în mod rezonabil?

Relansînd Jurnalul domnului Inginer, i-am făcut o vizită lui Krossfire, care tocmai se amuza pe seama unui site afurisitor de pornografie și deci purificator. Cum tonul mi-a părut cunoscut, am făcut *clic* și m-a izbit asemănarea cu un alt site, pre numele lui homosexualitate.ro, despre care vom mai vorbi. Un alt *clic* mi-a adus în fața ochilor, surpriză, un nume cunoscut. Urmează dialogul:

Moș Pinocchio: L., darling, ce mică e lumea, ăsta e fratele tău, nu?

L. [cam plictisită să găsească numele fratelui ei peste tot]: Aaa, unde? A, da, el e.

Moș Pinocchio: Tu… ai văzut ce-i asta? Mie nu mi-ar face plăcere să-mi apară numele în așa ceva. Oare el știe?

L.: Hai să-l întrebăm. În zece minute avem răspunsul.

A durat chiar mai puțin. Mi-a arătat mailul:

Dragă L., bineînțeles că știu unde mi-e numele. Te rog să nu-i spui nimic, nici dacă sînteți prieteni, nici dacă e foarte drăguț cu tine. Ești îngrozitor de naivă cînd e vorba de așa ceva. Te rog să nu-i spui absolut nimic.

Apoi a durat ceva mai puțin de o oră ca să aflu de la Onkel Google cum stau lucrurile, sau cel puțin să bănuiesc. Există situații în care e preferabil să rămîi naiv. Îngrozitor de naiv.

Continuăm discuția noastră cu anonimul. Recunosc că o bună bucată de vreme m-a deranjat această anonimitate. M-am obișnuit totuși, căci ce este identitatea pe Internet, what’s in a name, oh Romeo. Iar între timp chiar a început să-mi placă: Anonimul nostru reprezintă un întreg curent de poziție vizavi de homosexuali și homosexualitate; pe măsură ce citesc din publicațiile care se încadrează în acest curent, asemănările de ideologie și de stil îmi devin din ce în ce mai evidente. Într-un asemenea context, un nume concret nu ar face decît să distragă atenția în mod inutil.

Dar să ne întoarcem la articolul nostru, Stacey & Biblarz (2001) și la studiul CDC. Ca în orice publicație științifică, Stacey și Biblarz dedică un spațiu considerabil limitelor cercetării prezentate și posibilelor erori de interpretare. Una din aceste erori, despre care am tot vorbit, este confuzia între simpla corelație statistică și relația cauzală. Iată două exemple:

Problemele copiilor: Homosexualitatea sau divorțul? Anonimul nostru susține sus și tare că este clar ca lumina zilei cum că homosexualitatea părinților este cauza unor probleme ale copiilor cum ar fi un număr mai ridicat de parteneri sexuali în cazul fetelor crescute de lesbiene. Chiar așa să fie? Stacey și Biblarz atrag atenția mai întîi că cercetarea asupra copiilor din familii de homosexuali este de fapt, din lipsa unor date cu valabilitate mai largă, o cercetare a copiilor crescuți de lesbiene. Și mai departe, drept care poate nu la fel de vizibil, atrag atenția că este vorba în marea majoritate a cazurilor despre copii făcuți (sub presiune socială) într-o căsătorie tradițională, după care urmează divorțul și cuplul lesbian în care copilul intră automat. De unde știm, deci, în ce măsură problemele pe care le au copiii într-o asemenea situație se datorează lesbianismului mamelor, și în ce măsură divorțului? Nu ne va contrazice nimeni, nici măcar anonimul, dacă vom susține că o schimbare atît de dură a mediului familiar (precedată adesea de conflicte puternice, chiar violente), cum este un divorț, poate foarte bine să tramuatizeze copiii. Și atunci cum deosebim efectele mediului parental lesbian de efectele divorțului părinților naturali?

HIV: Homosexualitatea sau sistemul de asistență medicală? Tot anonimul aduce drept argument-măciucă statisticile HIV/SIDA. Încă o dată, sîntem perfect de acord că avem aici de a face cu o foarte mare problemă de sănătate la nivel mondial. Dar și cu una de logică a cercetării: În ce măsură este homosexualitatea cauza riscului de HIV? Pe lîngă argumentele pe care le-a tot adus Tapirul (din care vedem că lanțul cauzal de la homosexualitate la HIV este prea lung și prea complex pentru o concluzie atît de simplă), încă un aspect: Din studiul CDC nu aflăm mare lucru despre felul în care au fost culese datele, dar un aspect este clar: Studiul este cuplat cu o campanie de testare a populației la HIV. Aha. Să ne gîndim la calitatea asistenței medicale și la frecvența (redusă a) asigurării de sănătate in Statele Unite – abia Obama și-a propus să facă ordine în chestia asta, care e o problema mare și dureroasă. O consecință a carențelor sistemului de sănătate poate fi și că testul de HIV nu este la îndemîna oricui. Cine se va prezenta atunci mai degrabă la o campanie de testare? Care vor fi clienții cei mai numeroși ai campaniei? Homosexualul mediu care își vede de partener, casă și servici și știe că nu riscă mare lucru? Sau homosexualul pus pe aventură, care bănuiește și se teme că s-ar fi putut infecta? Sau, mai rău, prostituații care-și fac veacul pe strada unde, ce întîmplare, apare laboratorul mobil de testare? În mod clar, aici avem de a face cu un eșantion polarizat. Consecința este că, gîndindu-ne din nou la un model cauzal, confundăm homosexualitatea drept cauză a infecțiilor cu HIV cu condiția socială (asociată cu carențele sistemului de sănătate publică) drept cauză a aceluiași flagel. Nu vreau să spun aici că orientarea sexuală nu are nici un efect, ci că efectul ei poate fi exagerat în limite foarte generoase și, din motive metodice, aceste limite nu pot fi clarificate prea ușor, drept care spațiul liber la dispoziția speculațiilor este la fel de generos.

Deci, încă o dată, iar și iară, în ambele cazuri discutate aici se cere mai multă prudență în interpretarea faptelor.

După ce am citit (ceea ce nu ne strică), să ne întoarcem la comentariul anonim care a generat această discuție de altfel binevenită. Zice dumnealui, atunci ca și acum o oră:

dincolo de chestiuni poate subiective, sa ne gandim la un aspect: copiii crescuti de lesbiene, chiar daca se identifica drept heterosexuali, au experiente homosexuale intr-o masura mult mai mare decat copiii crescuti in medii traditionale.

e de dorit, este irelevant?

Și, mai departe:

daca tie iti este indiferent ca niste copii pot avea relatii homosexuale cu oarecare regularitate, aici e urmatorul argument obiectiv: la riscurile legate de sanatate.

barbatii homosexuali din SUA se imbolnavesc de SIDA de 50 de ori mai mult, mai repede decat cei heterosexuali.

Logica ar fi, deci, că mediul parental de cuplu homosexual ar duce la o viață sexuală mai timpurie și mai intensă a copiilor, drept care acei copii vor fi mai expuși riscului de HIV/SIDA. (Lăsăm deocamdată la o parte, din lipsă de material, discuția despre celelalte boli transmise pe cale sexuală.)

Comentariile recente și repetate mă fac să anticipez. Răspunsul este clar: Chiar ignorînd deficiențele și problemele de statistică ale celor două studii citate, raționamentul e greșit. Extrapolarea, adică, e hazardată, pentru că nu se bazează pe fapte cunoscute și documentate. Aici sînt puse cap la cap două sub-populații din două studii (Stacey & Biblarz și CDC) care în realitate nu se întîlnesc. Să vedem de ce.

Precum literatura științifică citată, așa și corespondentul nostru anonim: Studiile se referă la cupluri de lesbiene cu copii; este suficient să citim în Stacey & Biblarz titlurile studiilor din care reies diferențe între copiii cuplurilor homo- și heterosexuale, ca să vedem că avem de a face în exclusivitate cu cupluri de lesbiene. Cuplurile de bărbați homosexuali cu copii sînt foarte rare, drept care materialul de cercetare, practic, nu există.

Ce știm? Copiii crescuți de lesbiene, (1) dacă sînt fete (!), au o activitate sexuală (inclusiv homo) mai timpurie și mai intensă. Crește astfel riscul de HIV? Se pare că nu, pentru că, la lesbiene, pericolul pare să fie mult mai mic, dacă nu neglijabil, și asta din motive, ca să folosim un eufemism, tehnico-mecanico-igienice. (2) Dacă copiii crescuți de lesbiene sînt băieți, ei vor avea o activitate (homo sau hetero) sexuală întîrziată. Riscul de HIV, în acest caz, evident că scade. Aici ar urma cazurile (3) și (4), de fete și respectiv băieți crescuți de cupluri de bărbați homosexuali. Despre asta nu știm însă nimic deocamdată, și ne abținem de la speculații.

Încă o dată: Studiile citate se referă la două sub-populații diferite: unul la fetele crescute în cupluri de lesbiene (Stacey & Biblarz), celălalt la bărbații cu contacte homosexuale (CDC); nu se pot combina din punct de vedere logic. Afirmația anonimului este o extrapolare nepermisă. Nu avem dovezi să susținem că dacă un cuplu homosexual (fie de bărbați, fie de femei) crește copii, atunci sănătatea copiilor ar fi în pericol de SIDA într-o măsură mai mare decît la cuplurile hetero. Cine are dovezi, să binevoiască să le arate.

Stacey, J. & Biblarz, T. J. (2001). (How) does the sexual orientation of parents matter? American Sociological Review, 66. 159-183.

Cei doi autori sînt profesori de sociologie (Judith Stacey fiind specializată și în gender studies) la University of Southern California. Punctul de plecare al articolului este controversa despre dreptul la adopțiune al cuplurilor gay. Se constată că cercetarea de specialitate este împărțită în două tabere opuse, ceea ce, în loc să stimuleze căutarea adevărului științific și a unor consecințe social-politice adecvate ale acelui adevăr, controversa canalizează forțele pe linia ofensivă-defensivă și neglijează o serie de constatări evidente, din care altfel s-ar putea trage niște concluzii mai valoroase.

Poziția contra este reprezentată în primul rînd de către cei doi Cameroni. Oh, savoare! Doi bărbați, pe nume Paul și Kirk. Oh, dezamăgire: tată și fiu. Ah well, nothing is perfect… Tatăl, din 1979 profesor asociat de Căsătorie și Familie la celebra și faimoasa University of Nebraska. Dar nu pentru mult timp, pentru că în 1980 „a părăsit” universitatea în favoarea practicii psihologice particulare, cadru în care a condus și the Committee to Oppose Special Rights for Homosexuals. Fiul, mai modest, pare să se rezume la activitatea din Family Research Institute, pe al cărei homepage cu greu găsim alt nume decît Cameron și alte teme decît (anti-) gay.

Aflăm de la cei doi Cameroni (spicuind din revista Adolescence, 31(124) din 1996) că „sub” 1% din părinții americani sînt bi- sau homosexuali, acel „sub” însemnînd de fapt că 17 indivizi din 5182 chestionați – populație exclusiv urbană! – aveau un părinte homo-/bisexual, adică 17 părinți homosexuali din 2 x 5182 părinți în total = 0,16% = „sub” 1%!! Mai departe, citim că „sub 7%” din bărbații homosexuali americani (renunțăm la alte calcule), bașca o treime din femeile lesbiene americane au copii. Conform celor doi Cameroni, efectele homosexualității părinților rezidă în propagarea homosexualității de la părinți la copii (se vorbește aici despre „contagiozitate”) și în victimizarea sexuală a copiilor de către părinții înșiși sau de către acoliții-asociații-partenerii lor (pedofilie). În acest sens, fapte cutremurătoare sînt citate la mîna a doua. Cît despre studiul propriu, Cameronii scriu cu o oarecare modestie că 5 din cei 17 menționați mai sus (adică sub 0,1% din eșantionul total, dar procentul este prezentat drept 29% din eșantionul homosexual, că dă mai bine) au raportat relații incestoase cu părinții biologici sau (!) vitregi. (Să observăm că varianta a doua nu exclude situația plauzibilă în care mama heterosexuală divorțează de tatăl gay, păstrează copiii și se recăsătorește cu un bărbat pedofil – situație fără îndoială tragică, dar prea puțin relevantă pentru întrebarea inițială. Comportamentul deviant al subiecților distrage atenția de la logica deviantă a autorilor.)

Concluzia Cameronilor nu ne surprinde: Cum că adică copiii părinților homosexuali au toate șansele la tulburări psihice (homosexualitatea ca „patologie învățată”), și asta pentru bunul motiv (cine ar putea să nu creadă?) că acești părinți nu au timp să se ocupe de copiii lor: ori mor de SIDA (să nu uităm că sîntem prin anul 1990), ori se sinucid. Această concluzie (și oricare alta ar fi fost o mare surpriză) rezultă dintr-o analiză a anunțurilor mortuare din presa gay. Un exemplu grăitor:

For instance, when homosexual Robert Tucker died in 1991 at the age of 57, he orphaned 17 boys and young men whom he had been allowed to adopt (Philadelphia Gay News, 3/8-14/1991).

Aferim.

Dar să ne întoarcem la articolul lui Stacey și Biblarz. American Psychological Association l-a excomunicat pe Paul Cameron în 1983 (deci 13 ani înaintea publicării articolului citat mai sus, ceea ce pune o mare și insistentă întrebare despre finanțarea studiului), denunțîndu-l pentru interpretarea neprofesională și tendențioasă a rezultatelor cercetării. Asta nu a oprit valul de citate și concluzii de aceeași calitate. Pe lîngă Satinover, un exemplu reprezentativ este Lynn Wardle, combatant înfocat contra căsătoriei gay, un jurist care își culege argumentele de la Cameron & Co. (NB, amănunt irezistibil: Wardle is a member of the Church of Jesus Christ of Latter-day Saints; Wikipedia – cu alte cuvinte: mormon.). Stacey și Biblarz se distanțează categoric de asemenea autori, menționînd cu delicată diplomație vechea noastră cunoștință, heteronormativitatea.

Poziția pentru este o reacție defensivă în sensul că se străduiește să infirme deficitele reclamate de lagărul advers. În această zonă, rapoartele de cercetare abundă de „no significant differences”. La o privire mai atentă, diferențele există uneori, chiar descrise concret, dar cad în planul doi cînd se trece la interpretarea și discuția rezultatelor. Mai productiv ar fi, susțin Stacey și Biblarz, ca aceste diferențe să fie luate ca atare și studiate aprofundat. O diferență, spun ei parafrazîndu-l pe Freud, este uneori doar o diferență și nimic mai mult.

Va urma.

oare cine-or fi locuitorii acestei lumi? se-ntrebă
și intră în măcelarie. jumătățile de porc îi dădură binețe în cor
ochii albaștri intens le înghețaseră de singurătate, de alienare,
de dor

Trecînd printr-o fază („sigur că m-am lăsat definitiv de fumat, asta e doar o fază trecătoare”) în care Moș Pinocchio mai degrabă s-ar fi aruncat la pămînt plîngînd în hohote și mușcînd cu sete din covorul persan („Ich schmeiße mich auf den Boden und beiße in die Auslegeware”; intraductibil) considerăm necesar să consemnăm episodul de mai jos. Recunoaștem că l-am fi ignorat dacă domnul Inginer (pe care între timp ar fi mai corect să îl numim Manager, dar nu dorim să desorientăm încă și mai tare cititorii) nu ne-ar fi atras atenția asupra lui, fapt pentru care îi adresăm recunoștința noastră.

Ne aflăm la Spina, magazinul care își merită cu prososință prefixul „super” și în care Moș Pinocchio cel mai bine ar lua cu amîndouă mîinile tot timpul cîte ceva din stînga și din dreapta, împingînd cu a treia căruciorul printre rafturi: Paste de toate formele (inclusiv, oh da, formele falice), mărimile și culorile, vinuri de toate soiurile și prețurile, măsline și uleiuri de măsline, oțeturi balsamice, mezeluri perverse, antipasti pe măsură, toate cu nume care nu pot fi scrise și citite pur și simplu, ele trebuie declamate: Frutti di mare! Gorgonzola e mascarpone!! Montepulciano d’Abruzzo!!! Și se pare că ceilalți clienți se aflau și ei în aceeași stare de exaltare.

La casă, Moș Pinocchio contemplă nu tocmai dezaprobator, dar nici plin de înțelegere, căruciorul pe jumătate gol al celor două doamne din fața lui. Auzi din aceeași direcție niște sunete discret emise și vag articulate, și se gîndi la cîmpia Bărăganului.

– Ai auzit, îl întrebă el pe domnu’ Inginer, ce limbă vorbesc?

– Nu trebuia să le aud ca să-mi dau seama că sînt românce, răspunse domnu’ Inginer analitic.

Moș Pinocchio îl privi întrebător.

– N-ai văzut? Au cumpărat numai mălai. Hei, mai spuse domnu’ Inginer după o vreme, de mult nu te-am mai văzut rîzind așa.

Articolele noastre sînt un fel de marș virtual. Parcă văd cum mergem la braț prin oraș, spunînd ceea ce credem, iar în urma noastră vin: Cititorii, Comentatorii, Prietenii. Dacă stăm să ne gîndim, este aproape o leapșă, pe care o vom da imediat mai departe. Ce idee grozavă, nu-i așa?

Astăzi, întrebarea: De ce este exemplul personal important pentru combaterea homofobiei? Răspund, ca de obicei, DanielMihai (Feed the Gay Generation), Robert și Octavian (gaypride.ro) și Pinocchio, aici la fața locului.

* * *

M-am mutat din România în Germania într-o perioadă în care românii aveau o imagine foarte proastă în Vest (sau cel puțin așa credeau românii): Mulți și flămînzi ca termitele, porniți să se aciuiasca pe unde o fi, numai să plece din România, și – nu cumva să uităm – cu toții ceva mai bruneți decît europeanul mediu și usor cleptomani. Am rezistat totuși, la fiecare confuzie de accent, tentației de a spune “da, sînt francez” raspunzînd de fiecare dată cînd am fost întrebat: Sînt român. Întrebarea mi s-a pus – nu-mi aduc aminte de vreo excepție – în momente în care exista deja o anume simpatie între mine și interlocutor, altfel nu și-ar fi permis nimeni o întrebare atît de personală. Impresia interlocutorului a fost de obicei neutră spre pozitivă. Oamenii vor să știe, pur și simplu.

Cu timpul, imaginea românilor s-a imbunătățit. Haha, sigur că nu din cauza mea. Și totuși îmi place să cred, pastrînd doza necesară de realism, că am contribuit și eu cu ceva.

Cu această lecție în memorie mi-am facut comingoutul. A funcționat exact la fel: Atunci cînd am făcut cunoștință cu cineva, fie în Germania, fie în România, și am avut senzația că relațiile devin oarecum apropiate, am spus că sînt gay: inevitabila cunoaștere reciprocă. Reacția a fost, la fel, uneori neutră, alteori pozitivă. Și, dacă mă gîndesc bine, prefer reacțiile neutre la orientarea mea sexuala. Parafrazînd bancul cu Ceaikowski, nu numai pentru asta trebuie să-l iubeasca lumea pe Pinocchio. :-)

Să spun că sînt român sau că sînt gay a devenit un exercițiu pe care îl practic de cîte ori este cazul: Chestie de disciplină.

Și acum, revenind la întrebarea de astăzi, iată de ce este important exemplul personal – indiferent dacă ești român în străinătate sau homosexual într-o lume hetero, minoritatea ramîne minoritate. Să fim văzuți și lumea să își dea seama că sîntem niște oameni normali. Oameni buni, adică.

* * *

Și acum să ne gîndim cui îi dăm leapșa. În primul rînd, vor exista, sperăm, comentarii la fața locului, deci nu o vom da celor de la care ne așteptăm să comenteze oricum. Apoi, sîntem de părere că la întrebarea asta nu trebuie sa răspundă numai cei din comunitatea LGBT. Vom alege deci trei prieteni “din familie” și trei din afară. (Și nu vă spunem cine de unde e, sîc!)

Leapșa merge deci mai departe, în ordine alfabetică, la: Expatgay, Klara, M., Me and Bro, Urmuz și Vlad. Întrebarea, încă o dată și puțin reformulată: Cum folosim exemplul personal ca să combatem homofobia?