Entries tagged with “Paradă”.


GayFest 2011

Simplu: Aplicăm principiul de nediscriminare și în interiorul comunității. Dacă gayii și lesbienele trebuie reprezentați în egală măsură la paradă, atunci schimbăm numele parăzii din doi în doi ani din „Christopher Street Day” în „Christina Street Day”. Că strada cu pricina nu se chema așa, asta nu contează. „Emancipatele dreacu’”, comentează cineva. Ziarele din München jubilează cu litere de’o șchioapă.

Ce, te duci, mască? Da, mască, mă duc. Mască, nu te las, trebuie să facem o polcă. Mersi, mască, nu joc… Cam așa vedea Caragiale carnavalul. Acum și aici e ceva mai simplu: Naa, du Pappnase?! Eeeei, nas-de-carton?!

Căci iar e vreme de carnaval. Vroiam, într-un articol precedent, să vedem cine se ascunde sub nasul de carton roșu al lui Satinover. Și își permite să pună sub semnul întrebării sentințele American Psychological Association, punînd pretinsele baze ale tratamentului homosexualității.

Dr. Jeffrey Satinover Testifies
Before Massachusetts Senate Committee
Studying Gay Marriage

Jeffrey Satinover, MD is a Board-Certified Psychiatrist. He holds degrees from MIT (S.B., Humanities and Science), Harvard (Ed.M., Clinical Psychology and Public Practice), the University of Texas (M.D.) and Yale (M.S., Physics.) He completed his residency in Psychiatry at Yale with a year as Fellow of The Yale Child Study Center. He holds a Diploma in Analytical Psychology from the C. G. Jung Institute of Zurich. Dr. Satinover has practiced psychotherapy and/or psychiatry since 1974. He is the author of numerous articles in peer-reviewed journals of psychology and of neuroscience, chapters and books, among them Homosexuality and the Politics of Truth.

După cum vedem, lîngă numele lui se răsfață, cel puțin în capul paginei, un titlu de doctor mare și gras. Aha, bravo lui. Ceea ce m-a intrigat totuși la a doua vedere este că într-o listă atît de amănunțită a meritelor lui științifice lipsea ceea ce mă așteptam să se numească „PhD”. Hmmmmm… nu e! Păi atunci să luăm titlu cu titlu. Pe lîngă un bachelor și mai multe masters, constatăm că cel mai înalt grad al lui Jeffrey Satinover este „MD”. Care, aflăm tot de la tanti Wiki că înseamnă „Medicine Doctor” și este un „first professional degree”, adică un titlu care se conferă în unele tări, printre care și USA, odată cu diploma. Cum ne lămurește sora geamană nemțoaică a lui tanti Wiki, fără un examen suplimentar. Drept care, logic, în Germania nu se echivalează cu titlul „Dr”, ci se lasă netradus. Unii candidați, aflăm mai departe, mai fac după asta și un doctorat (aha!), obținînd titlul „PhD”. Așa cum ne explică și wikipedia romănească, există doctorate științifice și doctorate profesionale, titlul MD făcînd parte din a doua categorie.

Adevăratul titlu de doctor al lui Satinover îl găsim, ce curios, nu pe pagina cu discursul despre căsătoria gay, ci tot la Wikipedia: Este un doctorat in fizică. Un multitalent, carevasăzică: psihologie clinică, psihanaliză, fizică.

Și, ca să fie masa bogată, și un pic de actorie: Satinover joacă „un rol” în filmul „What the Bleep Do We Know!?”, pe tema: The universe is best seen as constructed from thought (or ideas) rather than from substance. “Empty space” is not empty. Matter is not solid. Electrons pop in and out of existence and it is unknown where they disappear to. Beliefs about who one is and what is real form oneself and one’s realities. Etc., etc. Completarea logică cu cărțile scrise de Satinover: „The Truth Behind the Bible Code“, „Cracking the Bible Code“, „The Quantum Brain: The Search for Freedom and the Next Generation of Man“.

Una peste alta, un personaj cu destulă cultură generală și cu ocupații din cele mai diverse, care m-ar distra pînă și pe mine. Dacă în condițiile astea poate să fie un om de știință în sens restrîns și aprofundat – și deci credibil în postura de fondator al unei teorii care să revoluționeze psihologia, cum ar fi tratamentul homosexualității – aici sînt foarte sceptic, cel puțin pînă la proba contrară.

Trebuie să fi avut vreo 14 ani cînd am văzut filmul și i-am păstrat o amintire fericit-nostalgică, de-a rîsu’-plînsu’: Dolly revine, revine, revine, și toată lumea se bucură. Și promite că rămîne. Louis Armstrong, la aproape 70 de ani, o privește cu ochii lui imenși și îi spune și el: Hello Dolly. Pe lîngă el, Barbara Streisand are o voce de fetiță intimidată, ceea ce poate că și era pe atunci.

Am revăzut filmul pentru prima dată aseară — și am fost dezamagit. Povestea nu reușește să umple cele două ore și jumătate de film, Gene Kelly nu este cu adevărat un regizor, multe din figurile de dans îi stăteau bine numai lui (și arătau și așa cam artificial) și nu numai din cauza asta jocul actorilor și al dansatorilor convinge prea puțin. Totul amintește mult prea mult de „My Fair Lady”, fară să-i atingă nici pe departe nivelul. Și totuși.

Și totuși. Am revăzut „Hello Dolly“ pe TIMM, postul nostru de televiziune gay, și asta mi-a conștientizat ceea ce am știut întotdeauna: Este un film gay. Asta va ști oricine a simțit nostalgia aceea. Nu contează de unde revine Dolly, de ce revine, de ce se bucură atît de tare lumea aceea bine delimitată pe nume „Harmonia Gardens“, și nici cine este de fapt Dolly. Contează nostalgia.

În treacăt, parada. Dolly se grăbește într-acolo (unde îl va întîlni pe Horace Vandergelder), „pînă nu se termină parada“. Pînă nu se sparge vasul de aur, pînă nu se rupe funia de argint.

In discutia articolului precedent, Sorin spune:

In conditiile in care suntem de acord ca mandria sau demnitatea nu vine nici de la a fi gay, nici de la a fi hetero, cred ca e posibil ca “gay-pride” sa fie perceputa in alt fel de omii hetero. Asa cum nu sunt singurul care nu vede rostul “hetero-pride”, probabil ca sunt omi care nu vad rostul “gay-pride”. In cazul asta, cred ca ar fi bine sa se vada care e rostul mandriei ori demnitatii de a fi gay, pentru a sti cum si sub ce forma sa fie facuta vizibila.

Din discutiile de pina acum se vede clar ca Sorin nu este un homofob; dimpotriva, este un om deschis diversitatii. Cu toate astea nu poate intelege motivele “mindriei”, si nu este singurul. Sa incercam atunci sa explicam.

Sa pornim de la ceea ce stim, adica modelul de comingout din sacul nostru cu mingi . Prima faza a comingoutului este confuzia identitatii si elementul definitoriu al acestei confuzii este recunoasterea gindurilor si comportamentelor proprii ca fiind homosexuale, adesea considerindu-le inacceptabile.

Nu vi se pare putin ciudat? Cum ajunge un copil sau un puber sa considere propriile ginduri si comportamente inacceptabile? De vina e vechea noastra cunostinta, heteronormativitatea. Societatea si in primul rind familia are grija sa ii spuna tinarului sau tinerei ca e anormal sa fii homosexual. Nu numai sa-i spuna, ci si sa-i aduca aminte de asta suficient de cit ori e nevoie. Dar tinarul sau tinara va persista in acele ginduri si comportamente. Si se va simti anormal. Altfel spus: om de calitatea a doua. Subuman. Bolnav, degenerat, delicvent.

Din punctul de vedere al societatii, presiunea facuta asupra respectivilor – si, de fapt, asupra tuturor tinerilor la pubertate – are un scop cit se poate de clar: aducerea lor “pe drumul cel bun”. Rezultatele sint insa diferite: Unii din ei, si anume majoritatea heterosexuala, vor fi oricum “pe drumul cel bun”, drept care cei din jur vor fi multumiti si vor scadea presiunea, care oricum nu va avea nici un efect semnificativ. Ceilalti, aflati “pe drum gresit”, vor ramine asa cum sint (orientarea sexuala nefiind nicicum influentabila prin presiune sociala), se vor rusina, vor incerca sa mimeze heterosexualitatea. Daca mimetismul va fi convingator, societatea il va recompensa (si deci intari) scazind presiunea; daca mimetismul nu va fi convingator, societatea va mari presiunea si lucrurile vor evolua cel putin dramatic, stima de sine a persoanei in cauza ajungind in abisuri de nebanuit pentru observator.

In cazurile fericite, din acel abis se poate iesi printr-o revolutie personala. Tinarul, tinara rupe legaturile cu toti cei care au facut presiuni si isi face comingoutul. Trebuie foarte multa forta pentru asta, dar si eliberarea este pe masura.

Iesirea pe strada, la parada, este o repetare teatrala a momentului eliberarii.

Prin comingout, homosexualul se elibereaza in primul rind de senzatia inferioritatii, deci isi recapata demnitatea de om.

Nu, mindria si demnitatea umana nu provin din calitatea de homo- sau de heterosexual. Dar ele se pot pierde foarte bine prin calitatea de homosexual. Si se pot recapata.

Pentru cei din jur, pentru societatea heteronormativa, drama homosexualului este prea putin vizibila. Iar atunci cind se vede, de multe ori este ignorata constient sau este considerata legitima.

Pentru azi, o intrebare simpla: Cit trebuie sa fim de vizibili? Haideti sa trecem in revista argumentatia.

Din nenumaratele comentarii pe marginea Gay Festului bucurestean de anul acesta, am ales unul moderat dar reprezentativ, gasit la Adrian Ciubotaru:

bacilu’

May 25th, 2009 at 1:59 pm

Uite nici eu nu înţeleg şi trebuie să spun că am răsfoit îndeajuns dar tot nu m-am luminat. De ce să fac paradă cu orientarea mea sexuală!? Mulţi percep tipul ăsta de manifestări ca fiind agresive din punct de vedere mediatic. Nu pricep sau nu accept, nu-mi dau seama, dar ce-ar fi ca eu, un tip non-gay, să ies să defilez!? Cred că indiferent de orientarea sexuală acceptarea unui individ în societate vine ca un cumul de eforturi în plan social, profesional etc, care nu au nici o legătură cu ce se petrece în dormitor.

Afirmatia este, deci: (1) Parada gay este deplasata. Apoi (2) Participarea unor persoane “non-gay” la parada este deplasata.

(Bacilu’ spune asta in contextul articolului comentat, in care Adrian Ciubotaru, “non-gay”, povesteste “cum a petrecut Gayfest 2009”. Cele doua afirmatii implica deci ca parada nu ar trebui facuta si ca persoanele non-gay nu ar trebui sa participe.)

Argumentatia este (a) emotionala (parada perceputa ca agresivitate a manifestarii mediatice). Apoi ca (b) acceptarea individului in societate depinde numai in proportie nesemnificativa de orientarea lui sexuala. In fine, (c) Bacilu’ semnalizeaza o lipsa de intelegere (sau de argumente) care invita la discutie.

Pai sa discutam atunci:

Ce vrea sa comunice o parada gay? Pina acum nu am gasit raspunsuri explicite si detaliate la aceasta intrebare, asa ca hai sa le cautam impreuna.

Implicit: Cit de vizibila trebuie sa fie comunitatea gay si de ce?

Si, ca intotdeauna foarte important: De ce? Cum argumentam?

La discutia de fata il invitam in mod special pe autorul comentarului citat; sa speram ca va raspunde invitatiei si ca discutia va fi interesanta si rationala. Argumentele le vom sintetiza si introduce in wiki.

În ajunul paradei răspundem cititorilor la ultima întrebare din acest ciclu: Ce trebuie să știe un gay despre drepturile lui? Răspund, ca de obicei, Daniel Mihai pe blogul Feed the Gay Generation, Robert și Octavian pe blogul gaypride.ro și Pinocchio în cele de mai jos. Cu toții vă urăm un marș plin de voioșie.

* * *

Pinocchio are 46 de ani, își amintește cu plăcere de cei 12 ani ai vieții lui gay de pînă acum, și se gîndește cu aceeași plăcere la urmatorii ani, cu siguranță foarte mulți și în orice caz: pe mai departe gay. Pinocchio a băut o cafea excelentă cu domnu’ Inginer la micul dejun. Cerul e albastru și limpede, după ploaia de azi-noapte aerul e proaspăt, și dacă Pinocchio s-ar cocoța la ultimul etaj și s-ar uita pe fereastră, ar vedea Alpii. Dar Pinocchio nu se cocoață, pentru ca scaunul de la birou este atît de comod și în plus wannabe-secretara lui îi va servi în curînd urmatoarea cafea, de o calitate nicicînd egalată, cum numai secretarele știu să facă și nu spun nimănui.

Acest paragraf este o listă de motive. Motive pentru care Pinocchio nu vrea să se gîndeasca la o anumită listă de întrebari. Uite’asa, nu vrea și pace.

Întrebări, cum ar fi:

Dacă domnu’ Inginer chiar n-o să-și gasească de lucru în timp util și va trebui să ceară ajutor social, înainte să-l primească, întreabă vreun conțopist cît cîstigă Pinocchio și îl pune să-l intrețină pe domnu’ Inginer?

Pot să beneficieze Pinocchio și domnu’ Inginer de înlesniri fiscale, ca oricare alt cuplu, doar pentru că au grijă unul de celalalt de atîta timp și, cine știe, ar putea să vină ziua în care unul va trebui să-l întrețină material pe celalalt?

Daca domnu’ Inginer să zicem că gonește ca nebunu’ pe bibicletă și se întilnește la o intersecție cu un șofer de camion chior care nu-l vede și virează la dreapta peste el și peste semaforul verde (ceea ce n-ar fi pentru prima dată), îi dă cineva telefon lui Pinocchio să-i spună ce s-a întimplat?

Dacă domnu’ Inginer ajunge la spital și Pinocchio află asta într-un fel sau altul, are voie să întrebe cum îi merge? Ah, voie sigur ca are, că doar întrebările nu sînt interzise în Europa democrata, dar va primi un raspuns?

Dacă domnu’ Inginer va fi de fapt dus la cele sfinte, iar pe patul de la reanimare va zăcea un corp cu semnificație exclusiv istoric-sentimentală, păstrat în mișcare de mașinării și furtunuri, și căruia i-ar sta mai bine în doi metri pătrați de liniște eternă, Pinocchio are voie să apese pe buton?

Odată acestea întimplate, va moșteni Pinocchio canapeaua Le Corbuisier a domnului Inginer și toate acareturile? Sau atunci își vor aduce brusc aminte neamurile lui ce mult l-au iubit și vor veni în marș de paradă să contesteze un testament care poate că nici nu există?

Presupunînd că frații și surorile l-au iubit cu adevarat, și pe domnu’ Inginer, și pe Pinocchio, și susțin moștenirea, statul i-ar plati lui Pinocchio, după o gramadă de ani de conviețuire, vreo pensie de urmaș?

Sau poate că lucrurile sînt cu mult mai simple și mai fericite: Domnu’ Inginer și Pinocchio sînt happy together pînă la adînci bătrîneți. Dar chiar și atunci, o asigurare la casa omului nu strică: de sănătate, de despăgubiri, de viață. Vor beneficia ei de tariful pentru cupluri, care e mult mai convenabil?

Sau pur si simplu, dacă vecinii îi vad pe geam pe domnu’ Inginer și Pinocchio cum vin acasă ținîndu-se de mînă și cum se pupă în bucătărie curațînd ceapă și fierbînd sparanghel, fac reclamație la administrație și administrația le reziliază contractul de închiriere, uite’așa, pentru că sparanghelul e o legumă obscenă, are cineva ceva împotrivă?

Dar nu, uite cum strălucește soarele afară, de ce să ne gîndim noi la toate astea acum și să ne stricăm buna dispoziție. Mai e timp și mîine.

Articolele noastre sînt un fel de marș virtual. Parcă văd cum mergem la braț prin oraș, spunînd ceea ce credem, iar în urma noastră vin: Cititorii, Comentatorii, Prietenii. Dacă stăm să ne gîndim, este aproape o leapșă, pe care o vom da imediat mai departe. Ce idee grozavă, nu-i așa?

Astăzi, întrebarea: De ce este exemplul personal important pentru combaterea homofobiei? Răspund, ca de obicei, DanielMihai (Feed the Gay Generation), Robert și Octavian (gaypride.ro) și Pinocchio, aici la fața locului.

* * *

M-am mutat din România în Germania într-o perioadă în care românii aveau o imagine foarte proastă în Vest (sau cel puțin așa credeau românii): Mulți și flămînzi ca termitele, porniți să se aciuiasca pe unde o fi, numai să plece din România, și – nu cumva să uităm – cu toții ceva mai bruneți decît europeanul mediu și usor cleptomani. Am rezistat totuși, la fiecare confuzie de accent, tentației de a spune “da, sînt francez” raspunzînd de fiecare dată cînd am fost întrebat: Sînt român. Întrebarea mi s-a pus – nu-mi aduc aminte de vreo excepție – în momente în care exista deja o anume simpatie între mine și interlocutor, altfel nu și-ar fi permis nimeni o întrebare atît de personală. Impresia interlocutorului a fost de obicei neutră spre pozitivă. Oamenii vor să știe, pur și simplu.

Cu timpul, imaginea românilor s-a imbunătățit. Haha, sigur că nu din cauza mea. Și totuși îmi place să cred, pastrînd doza necesară de realism, că am contribuit și eu cu ceva.

Cu această lecție în memorie mi-am facut comingoutul. A funcționat exact la fel: Atunci cînd am făcut cunoștință cu cineva, fie în Germania, fie în România, și am avut senzația că relațiile devin oarecum apropiate, am spus că sînt gay: inevitabila cunoaștere reciprocă. Reacția a fost, la fel, uneori neutră, alteori pozitivă. Și, dacă mă gîndesc bine, prefer reacțiile neutre la orientarea mea sexuala. Parafrazînd bancul cu Ceaikowski, nu numai pentru asta trebuie să-l iubeasca lumea pe Pinocchio. :-)

Să spun că sînt român sau că sînt gay a devenit un exercițiu pe care îl practic de cîte ori este cazul: Chestie de disciplină.

Și acum, revenind la întrebarea de astăzi, iată de ce este important exemplul personal – indiferent dacă ești român în străinătate sau homosexual într-o lume hetero, minoritatea ramîne minoritate. Să fim văzuți și lumea să își dea seama că sîntem niște oameni normali. Oameni buni, adică.

* * *

Și acum să ne gîndim cui îi dăm leapșa. În primul rînd, vor exista, sperăm, comentarii la fața locului, deci nu o vom da celor de la care ne așteptăm să comenteze oricum. Apoi, sîntem de părere că la întrebarea asta nu trebuie sa răspundă numai cei din comunitatea LGBT. Vom alege deci trei prieteni “din familie” și trei din afară. (Și nu vă spunem cine de unde e, sîc!)

Leapșa merge deci mai departe, în ordine alfabetică, la: Expatgay, Klara, M., Me and Bro, Urmuz și Vlad. Întrebarea, încă o dată și puțin reformulată: Cum folosim exemplul personal ca să combatem homofobia?

În runda a doua a seriei de întrebări și răspunsuri pe tema gaypride aflăm ce le-ar spune Octavian & Robert (gaypride.ro), DanielMihai (Feed the Gay Generation) și Domnu’ Inginer & Pinocchio (pinKpong) celor care se tem sa mearga la parada gay.

* * *

Domnu’ Inginer strîmbă din nas și zice: Frică? De ce să le fie frică? Sau de cine? Cu cît sînt mai mulți, cu atît mai puține motive sa le fie frică. Ce populație ziceai că are Bucureștiul? Asta înseamnă cîți gayi în București?!

Și pe urmă, adaugă domnu’ Inginer ceva mai tîrziu, românii ar trebui să știe asta de la revoluție.

Pinocchio cade pe gînduri și răspunde: Frică, hm. Nu pot să-mi închipui că gaylor din București le e frică de unii care aruncă cu pietre sau de alții care aruncă cu icoane. În definitiv “Poliția e cu noi”. Și nici de te-am-văzut-ieri-la-gaypride-perversule-ce-mai-cauți-în-biroul-ăsta-la-serviciul-ăsta-în-blocul-ăsta-în-cartierul-ăsta, cui i-ar păsa cu adevărat de așa ceva? Mai degrabă cred ca e un pic de delăsare și’un pic de cîrcoteală: De ce să mă duc eu la paradă daca organizează “ăia”, și oricum sîmbătă dupa-masă fac-cumpărături-mă-pregătesc-de-petrecere-mă-duc-la-munte-beau-ceai-de-sunătoare-cu-mama.

Și apoi, mai spune Pinocchio cu tristețe în glas, cum mă duc eu de doua ori pe an în România, întotdeauna am impresia că românii sînt într-un fel de letargie: Visează la schimbări, dar bine ar fi să vină cineva din afară și să schimbe lucrurile. Pînă și articolul 200 s-a scos doar la presiunile Europei.

În zilele și săptămînile urmatoare, pînă la parada gay, veți putea citi pe trei situri diferite (gaypride.ro, Feed the Gay Generation și, desigur, pinKpong) părerile noastre personale despre cîteva întrebări legate atît de parada gay cît și de viața gay în general. Astazi: De ce e important sa participam la mars?

* * *

Pentru marșul gay, Pinocchio face un exercițiu de pisalogeală: Noi vrem totuși masa asta, doar e liberă, nu? Chelnerul face o față chinuită, oscilează cîteva secunde, dupa care se lasă convins. Tema bacșișului gras va fi totalmente ignorată mai tîrziu. Acum, Pinocchio și domnu’ Inginer se asează triumfători la geamul ca o lojă oficială. Parada trece colorată și zgomotoasă prin față. De pe unul din camioane, o fată draguță și foarte sumar îmbrăcată aruncă mingi de burete cu reclame la sex protejat. Pinocchio îi face cu mîna. Dumneaei închide un ochi și țintește: Mingea se oprește în rama ferestrei. Mai țintește o dată, concentrîndu-se mai tare. Mingea trece pe sub copertina în dungi, pe deasupra lădițelor cu mușcate, intră pe fereastră și aterizează în cafeaua lui Pinocchio. Pinocchio evaluează scurt fața de masă (arăta ca la porci), dupa care privește amuzat spre camion: fata dispăruse. Alături, un baiat adorabil și la fel de sumar îmbrăcat rîde cu gura pînă la urechi și arată cu degetul în jos, spre parapetul după care se ascunsese aruncătoarea de mingi.

Sîntem la München, în restaurantul Deutsche Eiche și nu, lucrurile nu au fost întotdeauna atît de relaxate. Au existat timpuri în care se vorbea în cercurile politice despre “Ausdünnung der Schwulenszene”, despre “subțierea” scenei gay, iar acele timpuri nu sînt mai departe în trecut decît anii 80. Același termen se folosise cu 40 de ani înainte în legatură cu “subțierea” mai multor grupări sociale. Care și prin ce metode – știm din cărțile de istorie.

Tocmai asta e problema, spune Walter la cei 78 de ani ai lui: Tînăra generație nu cunoaște acele timpuri decît cel mult din auzite. Pensionarii de astăzi au luptat pentru ca o paradă gay să poată defila prin centrul centrului și pentru ca o fată drăguță și sumar îmbrăcată să-i arunce lui Pinocchio, hahahaha, o minge în ceașca de cafea. În ziua de azi nimeni nu-și mai închipuie că acele timpuri s-ar mai putea întoarce. Dar se pot. Se pot întoarce oricînd.

Asa că Walter își ia bastonul și pornește cătinel cu parada prin oraș, iar Pinocchio și domnu’ Inginer se dau și ei jos din lojă, îl iau la braț și îl însoțesc pe străzile cartierului în care culorile curcubeului ies o dată pe an la lumină.