Entries tagged with “Perceptia comunitatii”.


Simplu: Aplicăm principiul de nediscriminare și în interiorul comunității. Dacă gayii și lesbienele trebuie reprezentați în egală măsură la paradă, atunci schimbăm numele parăzii din doi în doi ani din „Christopher Street Day” în „Christina Street Day”. Că strada cu pricina nu se chema așa, asta nu contează. „Emancipatele dreacu’”, comentează cineva. Ziarele din München jubilează cu litere de’o șchioapă.

Am găsit linkul aici — mulțumim!

LATER EDIT: Discuția s-a aprins pînă la urmă aici.

Ca să restabilească egalitatea corectă politic a sexelor, Dr. Trayce observă în continuare în același articol „Same-sex marriage: Not in the best interest of children“ (mai-iunie 2009):

For American women, the environmental factor most associated with a homosexual or bisexual identity was a higher level of education. And though that was also true for men, the pattern for women was more dramatic. For instance, a woman with a college degree was nine times more likely to identify herself as non-heterosexual than a woman with only a high school diploma. … For an example of how that might develop, see Dennis Prager’s article entitled, “College Taught Her Not To Be a Heterosexual.”

Despre Dennis Prager, neștiind încă cine e, ne uităm la http://dennisprager.townhall.com și nu mai discutăm, că n-are rost. Regăsim în schimb aceeași constatare în aceeași carte cu pretenții de seriozitate a lui Lauman, Gagnon și Michael (1994) la pagina 309.

Cu alte cuvinte, atenție părinți și bărbați, tineți-vă fetele și nevestele la cratiță, că altfel se fac lesbiene.

Despre articolul lui Stacey și Biblarz (2001) s-ar putea scrie tomuri proustiene (ca și despre orice altceva), un singur lucru fie discutat în încheiere.

Across the ideological spectrum, scholars, journalists and activists appear to presume that the normalization of lesbigay sexuality should increase the ranks of children with lesbian and gay parents. In contrast, we blieve that normalization is more likely to reduce the proportion of such children. Most contemporary lesbian and gay parents procreated within heterosexual marriages that many had entered hoping to escape the social and emotional consequences of homofobia. As homosexuality becomes more legitimate, far fewer people with homoerotic desires should feel compelled to enter heterosexual marriages, and thus fewer should become parents in this manner.

On the other hand, with normalization, intentional parenting by self-identified lesbians and gay men should continue to increase, but it is unlikely to do so sufficiently to compensate for the decline on the current ranks of formerly married lesbian and gay parents. Thus, the proportion of lesbian parents may not change much. […] As fewer closeted gay men participate in heterosexual marriages, the ranks of gay fathers should thin. Even if gay men were as eager as lesbians are to become parents, biology alone sharply constraints their ability to do so. Moreover, there is evidence that fewer men of any sexual orientation actually desire children as strongly as do comparable women, and most demographic studies of sexual orientation find a higher incidence of homosexuality among men than women. (p. 165)

Iată celebra tranziție: Cuplul gay oficial, afirmat în societate, pare să fie un soi de jucărie nouă. La început, mulți se reped la ea fără să se gîndească prea mult. Însă nu trece multă vreme și entuziasmul se calmează. Rămîn cei care s-au gîndit serios și pentru care „jucăria“ nu este o simplă jucărie, ci răspunde unei necesități vitale. Așa s-a întîmplat, bunăoară, cu căsătoria gay in Danemarca: Legalizată în 1989, a atins în primii 2-3 ani cote exorbitante – nu că ar fi fost multe în comparație cu căsătoriile hetero, ci în comparație cu aceleași căsătorii homo cinci ani mai tîrziu. (Despre articolul lui Morten Frisch și Anders Hviid (2006) vom mai vorbi.) Probabil că același lucru s-ar întîmpla și cu adopțiile.

Mulți nu percep tranziția ca atare pentru bunul motiv că nu au idee cum arăta lumea înainte. Să începem cu anii 40: Homosexualitatea era o faptă penală, mulți au sfîrșit-o în lagărele de concentrare de ambele părți ale frontului, și nimeni nu și-a făcut probleme, unii nici pînă în ziua de azi. Situația s-a schimbat abia odată cu reconstrucția și relaxarea morală a societății, și mai ales cu revoluția sexuală: Sîntem în jurul anului 1970. Următorii zece ani au fost marcați de experimente și inevitabile excese în toate direcțiile. Drepturile consemnate legal nu existau încă – homosexualitatea încă nici nu ieșise din ilegalitate. În jurul lui 1980, odată cu izbucnirea epidemiei de SIDA, homosexualii încep să fie vînați la fel ca și comuniștii în America anilor 50. În München, Peter Gauweiler (politician conservator și șef al administrației publice în anii 1982-86, deci în era Franz-Josef Strauss, prim-ministru bavarez pentru care scopul a scuzat multe mijloace sub pretextul războiului rece) vorbește despre „subțierea” scenei gay (folosind același cuvînt care se referea în anii 40 la comunitățile evreiești) și cere introducerea testării obligatorii la HIV. Homosexualii din Vestul anilor 80 aveau deja în fața ochilor un ideal concret de libertate, erau însă în același timp dezorientați de schimbări, vînați de politicienii conservatori, terorizați de epidemia de SIDA și obligați să-și vadă prietenii cum mor pe capete de o boală sinistră. Spiritele s-au calmat oarecum abia spre sfîrșitul anilor 90, atunci au început să apară, parțial, și drepturile legale ale homosexualilor. Abia acum se constată că activismul gay a început să se calmeze și scena gay să fie integrată în restul societății. Abia acum, în anul 2010, putem începe să vorbim despre o normalizare viitoare.

Revenind acum la cercetarea de sociologie, să aruncăm o privire la datele articolelor despre care vorbim: Stacey și Biblarz și-au publicat articolul în 2001, deci l-au pregătit, probabil, la sfîrșitul anilor 90, cînd au fost publicate mai toate articolele citate de ei, inclusiv publicațiile Cameronilor, inclusiv Golombok & Tasker (1996). La cel din urmă, este de presupus că studiile au fost conduse în perioada 1990-95; studiile celor două cercetătoare au fost însă de durată mai lungă, în lista bibliografică găsim și un articol publicat în 1983. La ce fel de rezultate ne putem aștepta deci, cînd atît subiecții cît și autorii acelor studii erau subordonați tranziției? Ce fel de concluzii ne permitem să tragem de aici, în mod rezonabil?

Relansînd Jurnalul domnului Inginer, i-am făcut o vizită lui Krossfire, care tocmai se amuza pe seama unui site afurisitor de pornografie și deci purificator. Cum tonul mi-a părut cunoscut, am făcut *clic* și m-a izbit asemănarea cu un alt site, pre numele lui homosexualitate.ro, despre care vom mai vorbi. Un alt *clic* mi-a adus în fața ochilor, surpriză, un nume cunoscut. Urmează dialogul:

Moș Pinocchio: L., darling, ce mică e lumea, ăsta e fratele tău, nu?

L. [cam plictisită să găsească numele fratelui ei peste tot]: Aaa, unde? A, da, el e.

Moș Pinocchio: Tu… ai văzut ce-i asta? Mie nu mi-ar face plăcere să-mi apară numele în așa ceva. Oare el știe?

L.: Hai să-l întrebăm. În zece minute avem răspunsul.

A durat chiar mai puțin. Mi-a arătat mailul:

Dragă L., bineînțeles că știu unde mi-e numele. Te rog să nu-i spui nimic, nici dacă sînteți prieteni, nici dacă e foarte drăguț cu tine. Ești îngrozitor de naivă cînd e vorba de așa ceva. Te rog să nu-i spui absolut nimic.

Apoi a durat ceva mai puțin de o oră ca să aflu de la Onkel Google cum stau lucrurile, sau cel puțin să bănuiesc. Există situații în care e preferabil să rămîi naiv. Îngrozitor de naiv.

Continuăm discuția noastră cu anonimul. Recunosc că o bună bucată de vreme m-a deranjat această anonimitate. M-am obișnuit totuși, căci ce este identitatea pe Internet, what’s in a name, oh Romeo. Iar între timp chiar a început să-mi placă: Anonimul nostru reprezintă un întreg curent de poziție vizavi de homosexuali și homosexualitate; pe măsură ce citesc din publicațiile care se încadrează în acest curent, asemănările de ideologie și de stil îmi devin din ce în ce mai evidente. Într-un asemenea context, un nume concret nu ar face decît să distragă atenția în mod inutil.

Dar să ne întoarcem la articolul nostru, Stacey & Biblarz (2001) și la studiul CDC. Ca în orice publicație științifică, Stacey și Biblarz dedică un spațiu considerabil limitelor cercetării prezentate și posibilelor erori de interpretare. Una din aceste erori, despre care am tot vorbit, este confuzia între simpla corelație statistică și relația cauzală. Iată două exemple:

Problemele copiilor: Homosexualitatea sau divorțul? Anonimul nostru susține sus și tare că este clar ca lumina zilei cum că homosexualitatea părinților este cauza unor probleme ale copiilor cum ar fi un număr mai ridicat de parteneri sexuali în cazul fetelor crescute de lesbiene. Chiar așa să fie? Stacey și Biblarz atrag atenția mai întîi că cercetarea asupra copiilor din familii de homosexuali este de fapt, din lipsa unor date cu valabilitate mai largă, o cercetare a copiilor crescuți de lesbiene. Și mai departe, drept care poate nu la fel de vizibil, atrag atenția că este vorba în marea majoritate a cazurilor despre copii făcuți (sub presiune socială) într-o căsătorie tradițională, după care urmează divorțul și cuplul lesbian în care copilul intră automat. De unde știm, deci, în ce măsură problemele pe care le au copiii într-o asemenea situație se datorează lesbianismului mamelor, și în ce măsură divorțului? Nu ne va contrazice nimeni, nici măcar anonimul, dacă vom susține că o schimbare atît de dură a mediului familiar (precedată adesea de conflicte puternice, chiar violente), cum este un divorț, poate foarte bine să tramuatizeze copiii. Și atunci cum deosebim efectele mediului parental lesbian de efectele divorțului părinților naturali?

HIV: Homosexualitatea sau sistemul de asistență medicală? Tot anonimul aduce drept argument-măciucă statisticile HIV/SIDA. Încă o dată, sîntem perfect de acord că avem aici de a face cu o foarte mare problemă de sănătate la nivel mondial. Dar și cu una de logică a cercetării: În ce măsură este homosexualitatea cauza riscului de HIV? Pe lîngă argumentele pe care le-a tot adus Tapirul (din care vedem că lanțul cauzal de la homosexualitate la HIV este prea lung și prea complex pentru o concluzie atît de simplă), încă un aspect: Din studiul CDC nu aflăm mare lucru despre felul în care au fost culese datele, dar un aspect este clar: Studiul este cuplat cu o campanie de testare a populației la HIV. Aha. Să ne gîndim la calitatea asistenței medicale și la frecvența (redusă a) asigurării de sănătate in Statele Unite – abia Obama și-a propus să facă ordine în chestia asta, care e o problema mare și dureroasă. O consecință a carențelor sistemului de sănătate poate fi și că testul de HIV nu este la îndemîna oricui. Cine se va prezenta atunci mai degrabă la o campanie de testare? Care vor fi clienții cei mai numeroși ai campaniei? Homosexualul mediu care își vede de partener, casă și servici și știe că nu riscă mare lucru? Sau homosexualul pus pe aventură, care bănuiește și se teme că s-ar fi putut infecta? Sau, mai rău, prostituații care-și fac veacul pe strada unde, ce întîmplare, apare laboratorul mobil de testare? În mod clar, aici avem de a face cu un eșantion polarizat. Consecința este că, gîndindu-ne din nou la un model cauzal, confundăm homosexualitatea drept cauză a infecțiilor cu HIV cu condiția socială (asociată cu carențele sistemului de sănătate publică) drept cauză a aceluiași flagel. Nu vreau să spun aici că orientarea sexuală nu are nici un efect, ci că efectul ei poate fi exagerat în limite foarte generoase și, din motive metodice, aceste limite nu pot fi clarificate prea ușor, drept care spațiul liber la dispoziția speculațiilor este la fel de generos.

Deci, încă o dată, iar și iară, în ambele cazuri discutate aici se cere mai multă prudență în interpretarea faptelor.

O fantezie tragică cu variațiuni în stilul lui Vlad Stroescu. Se dedică Tapirului, care a ținut cu spaniolii.

Decorul: Bazinul Olimpic dintr-un mare oraș german. În fundal, muntele Olimpic, înalt de 50 de metri și construit între 1947 și 1958 din moloz de la demolări. Mai departe, Alpii bavarezi în poză kitsch. Costume de cowboy cu camași pepite, pantaloni din piele de antelopă pînă la genunchi și pană de capră neagră la pălărie. În rolul lui Jack Twist, Moș Pinocchio, căruia i-a plăcut întotdeauna să se prezinte drept victimă a exceselor fotbalistice. În rolul lui Enis del Mar, Domnu’ Inginer, obosit de navetă. Și cu Colombina, ca întotdeauna, în rolul Nevestei Înțelepte.

Prolog 1: Jack pleacă de la birou și încearcă să se urce în metrou. Mase de fani tineri cu sticle de bere, deja alcoolizați, debordînd de entuziasm. Mulți trîmbițează din vuvuzele, cîțiva mai leneși dau drumul la megafoane cu înregistrare digitală. Transpirația curge. Prin ochelarii de distanță ușor aburiți, fanii intrați la grămadă arată ireal de clar. Prolog 2: Jack răsuflă ușurat urcînd scările. Liniște suspectă. Jack merge pe drumul de bicicletă. La intersecția cu cîteva străzi mai mari, semaforul e roșu, dar nu trece nici o mașină. Jack se uită nedumerit și merge mai departe. În fine, își leagă bicicleta la intrarea bazinului Olimpic și intră.

Scena 1: O oră și jumătate mai tîrziu (data de 7.7.2010 și ora sînt arătate cu insistență, ori de cîte ori există vreun pretext), Jack iese vizibil obosit dar foarte mulțumit de la bazin și începe să-și dezlege bicicleta. Pe lîngă el trec hoardele de fani în cea mai desăvîrșită liniște. Unul singur cîntă la vuvuzelă marșul funebru din sonata în si bemol minor de Chopin. Cîțiva fani își dezleagă și ei bicicletele alături de Jack. Tăcerea devine penibilă.

Jack [jovial, pe ton de conversație englezească]: Ei, și care a fost scorul?

Fanii îi aruncă priviri crunte.

Scena 2, în weekend: Enis, îndurerat.

Nevasta Înțeleaptă [ton amar à la Olga Tudorache]: …și cînd a dat să se urce pe bicicletă, a văzut că era pe jantă. Și-a scos din rucsac pompa… [înnăbușindu-și un hohot de plîns] Știi, avea întotdeauna o pompă la el. [Enis își imaginează gestul, Nevasta își suflă nasul cu putere.] Și atunci a explodat cauciucul, l-a lovit în nas, și pînă cînd a ajuns salvarea la el printre hoardele de fani de la public viewing, a murit înecat în propriul lui sînge.

Secvențe mitraliate de flashback: Jack se străduiește să nu rîdă, dar fără succes. Fanii îi aruncă priviri și mai crunte. Jack se tăvălește pe jos, rîzînd în hohote. Cîțiva fani furioși se îndreaptă spre el. Hoarde de fani în prim-plan. Înregistrarea istorică, veche și hîrîită, cu prezentatorul de radio neamț din anii 50 zbierînd scos din minți peste un stadion în delir: Gol!!! Gol!!! Gol!!! Gol!!! Goooooool!!! Jack zăcînd pe asfalt, lîngă biciclete, cu fața plină de ketchup. Alături, cauciucul negru și o dîră lichidă roșie lîngă umărul lui Jack în tricou galben.

Final: Enis, în fața dulapului deschis. Pe ușă atîrnă tricoul galben, slipul și ochelarii de înot cu dioptrii ai lui Jack. Un bilet de întrare cu vedere spre muntele Olimpic și bazinul de înot, prins într-o piuneză.

Enis [murmură cu lacrimi în ochi, atingînd cu degetul biletul de intrare]: Trăim într-o Europă democratică, nu-i pasă nimănui cu ce echipă ții… atîta timp cît nu află nimeni… și nu deranjezi pe nimeni… dar de cîte ori să-ți spun, Jack… sănătatea… riscurile… [cu voce stinsă]: Oh Jack, îți jur…

Distribuția, în formatul Jurnalului American de Sociologie.

Care sînt totuși rezultatele? Ce se întîmplă adică cu copiii crescuți de părinți homosexuali? În general, există un număr mare de publicații de specialitate (mai ales în psihologie și sociologie) care arată că nu există diferențe semnificative între copiii crescuți în mediu parental homo- și respectiv heterosexual. Aceiași Stacey și Biblarz (2001) susțin că rezultatele de tip „no significant difference” sînt în majoritate defensive, replici la prejudecățile homofobe și că, la o citire mai atentă, diferențele devin vizibile.

Despre ce fel de diferențe e vorba? Preiau rezultatele din două tabele, tab. 1, pag. 169 și tab. 2, pag. 173. Prefer tabelele pentru că aici se găsesc rezultatele concentrate; textul nu cuprinde decît o descriere în proză, care se pretează eventual la interpretări și speculații de care nici autorii înșiși nu sînt scutiți și pe care nu le dorim în discuția noastră. Încă o dată, este vorba de corelații statistice și nu de relații cauzale. Autorii evită cuvîntul „efect” – titlurile celor două tabele folosesc expresia „associations between parents’ sexual orientations and…” Este o prudență strict necesară din punct de vedere metodic; un studiu cauzal ar cere cu totul alte date, care, cel puțin deocamdată, nu sînt disponibile.

Prima tabelă se referă la diverse însușiri ale copiilor, inclusiv din domeniul sexualității:

  • Copiii crescuți de lesbiene se conformă mai puțin modelelor și rolurilor clasice de comportament sexual (îmbrăcăminte, joc, planuri de viitor profesionale). Rezultatele sînt amestecate, unele studii găsesc diferențe, altele nu.
  • Băieții crescuți de lesbiene sînt mai puțini agresivi.
  • Copiii crescuți de lesbiene își pot imagina (mai mult decît eșantionul de referință) să aibă parteneri de viață de același sex; unii chiar au.
  • Băieții crescuți de bărbați homosexuali (unul din foarte puținele studii cu tați gay) tind să devină ei înșiși homosexuali mai frecvent decît în grupa de referință. Diferența este minimă, la limita semnificanței statistice.
  • Fetele crescute de lesbiene au de la pubertate la tinerețe mai multi parteneri sexuali decît fetele din familii hetero. În același timp, băieții crescuți de lesbiene tind să aibă mai puțini parteneri sexuali. În cazul băieților, diferența este minimă, la limita semnificanței statistice.
  • Copiii crescuți de lesbiene au mai mulți prieteni homosexuali.
  • Fetele crescute de lesbiene „sînt mai populare”, adică sînt mai bine văzute și au mai mulți prieteni la școală și în vecini; sînt mai afectuoase, mai cooperative și se ocupă mai mult de copiii mai mici.
  • În același timp, copiii crescuți de lesbiene sînt mai des stigmatizați de ceilalți copii cu referire la sexualitate.
  • Nu s-au găsit diferențe semnificative în stima de sine, tendința spre anxietate, depresie, probleme comportamentale, performanțe școlare și sportive, inteligență, sociabilitate, emoționalitate, probleme în găsirea unui loc de muncă etc.

A doua tabelă se referă la relațiile dintre părinți și copii:

  • Numai o parte din studii arată că mamele lesbiene doresc mai rar să-și vadă copiii jucîndu-se după tiparul sexului respectiv.
  • Copiii crescuți de lesbiene cred mai frecvent că mamele lor ar prefera ca ei să fie homosexuali.
  • În cuplurile lesbiene, atît mamele cît și partenerele lor sînt mai preocupate de dezvoltarea copiilor și de susținerea lor. Atît munca de familie cît și abilitățile corespunzătoare sînt mai egal distribuite decît în familiile tradiționale.
  • După divorț, mamele lesbiene locuiesc mai frecvent decît mamele heterosexuale împreună cu partenera (partenerul) de viață. Partenerele mamelor lesbiene apreciază mai des pozitiv calitatea relației de cuplu.
  • Copiii crescuți de lesbiene descriu, conform unora din studii, relații mai apropiate cu partenera mamei decît în cuplurile hetero.
  • În general, copiii crescuți de lesbiene discută mai ușor cu părinții lor probleme care țin de propria dezvoltare sexuală.
  • În unele studii, tatăl despărțit este mai implicat în creșterea copiilor și, în toate studiile, contactele tatălui despărțit atît cu copiii cît și cu mama sînt mai frecvente.
  • Copiii crescuți de lesbiene tind să își iubească tatăl despărțit, după unele studii, mai frecvent decît copiii crescuți din mediu heterosexual.
  • Mamele lesbiene despărțite tind să fie mai independente și mai echilibrate decît mamele heterosexuale în aceleași condiții.
  • Pe parcursul vieții lor, mai multe mame lesbiene decît mame heterosexuale au primit asistență psihoterapeutică.
  • Nu s-au constatat diferențe semnificative statistic în ce privește preferințele mamelor despre sexualitatea copiilor, nici în ce privește toleranța mamelor, calitatea relațiilor dintre părinți și copii, utilizarea medicamentelor calmante sau stimulante de către mame, nivelul de stres cauzat de creșterea copiilor fără partener.

Astea sînt faptele consemnate de cele 21 de studii publicate, în cea mai mare parte, în anii 90. Despre problemele metodice și concepționale care restricționează aceste rezultate, data viitoare. Acum două categorii de comentarii personale, pe scurt:

Mai întîi, după părerea mea prudent exprimată, imaginea de ansamblu nu este, în cea mai mare parte, nefavorabilă părinților homosexuali. (Poate ar trebui spus „mamelor lesbiene“, dar au fost și cîțiva tați gay.) Se vede că copiii au toate șansele să primească afecțiunea și îngrijirea de care au nevoie, undeori chiar mai frecvent în cuplurile homo decît în cele hetero. Aspectele care ne dau de gîndit reprezintă o mică parte din cele enumerate și țin de orientarea și de comportamentul sexual al copiilor. Repet încă o dată, numai pe baza acestor date ar fi hazardat să tragem imediat concluzia că astfel copiii sînt mai expuși riscurilor de sănătate. Aici este un semn de întrebare care trebuie lămurit în studii mai aprofundate. Și eu cred, ca și Tapirul, că întrebarea dacă e bine sau nu e bine cînd copiii sînt crescuți de părinți homosexuali nu are, în forma asta, prea mult de sens și utilitate. Asta în primul rînd pentru că părinți homosexuali au existat întotdeauna și vor mai exista, indiferent ce crede și ce vrea lumea. Mult mai importantă și mai productivă este întrebarea despre educația necesară pentru minimizarea riscurilor. Și, dacă tot e vorba pînă la urmă de dreptul la adopțiune, eu cred că ar fi mai important de stabilit niște criterii adecvate pentru acordarea individuală a acelui drept, indiferent de orientarea sexuală a părinților adoptivi.

În al doilea rînd, cîteva observații din experiența personală și a celor din jurul meu. Cunosc mulți tați gay, iar copiii lor sînt perfect normali, inclusiv orientarea lor sexuală. Problemele sînt aceleași cînd ai copii, și aici sexualitatea părinților are prea puțină importanță. Părinții au ocupații mult mai importante și mai urgente decît sexul: școala, gospodăria, serviciul, banii, întreținerea, educația… Cît despre comentariul anonimului (oricît s-ar indigna, nu pot să nu chicotesc gîndindu-mă că nu are copii) despre exemplul personal sexual al părinților, aici nu pot să nu mă gîndesc, cu un zîmbet, la un banc vechi dar mereu actual:

Mama [serioasă și îngrijorată]: Draga mea copilă, știi, a venit vremea să discutăm despre sex.

Fiica de 14 ani [nonșalantă]: Sigur, mama. Ce vrei să știi?

În ce privește CDC Fact Sheet, lucrurile stau destul de simplu. În primul rînd, acest material este exact ceea ce spune titlul: Fact sheet și nimic altceva. Deci nu raport de cercetare, nici analiză științifică. Prima parte e statistică și oferă motivația pentru partea a doua, unde găsim o listă a factorilor de risc și a mijloacelor de protecție. Cu asta ne-am depărtat deja destul de tare de literatura științifică, și ne-am apropiat de propaganda sanitară. Departe de noi gîndul de a folosi aici cuvîntul „propagandă” în sens negativ. Este vorba de propagarea unor principii de sănătate cît se poate de importante și de necesare, mai ales în condițiile actuale.

Pentru cei care ar fi totuși tentați să folosească datele din CDC Fact Sheet într-o argumentație cu pretenții științifice, iată cîteva aspecte ale insuficienței acestor informații:

  • Nu ne spune nimeni cînd, unde, cum și cu cine, în ce fel de mediu social a fost făcut studiul. Lipsesc aici variabile de context de mare relevanță pentru discuția legăturii dintre homosexualitate și HIV/SIDA. Un exemplu: Faptul că frecvența noilor infecții cu HIV (diagrama de la pag. 2), la subiecții de culoare, atinge un maxim puternic în grupa de vîrstă 13-29 de ani (de două ori mai mare decît în grupele de vîrstă superioare), ne face să bănuim un mediu cu nivel de trai și de educație foarte scăzut și/sau prostituție. Alt exemplu: Ni se spune (tot la pag. 2, imediat sub diagramă) că studiul a fost condus în cinci orașe americane, dar nu ni se spune în care. Lipsește astfel o altă informație foarte importantă pentru înțelegerea aprofundată a datelor; pînă și Cameronii recunosc că una e să faci un asemenea studiu la Omaha (sau, de ce nu, la Lincoln, Nebraska) și alta la San Francisco.
  • Alt amănunt care lipsește este metoda de estimare a numărului de infecții noi. Cititorul mai puțin avizat are toate șansele să confunde cifrele reale cu cele estimate. Întrebarea nu este nicidecum lipsită de importanță, homofobia fiind suficient de răspîndită în USA și „homosexualul mediu american” preferînd anonimatul (ca și cel român de altfel, iată o asemănare).
  • O lipsă care depășește domeniul formal și îl atinge pe cel conceptual este definiția intervalelor de vîrstă. Mi se pare corect să se folosească intervale de cîte 10 ani, cum sînt 30-39 și 40-49. La fel de corect este să nu se mai închidă intervalul > 50. Esențial este ca grupele de vîrstă astfel definite să fie cît mai omogene – ceea ce nu este cazul la intervalul 13-29. Aici intervine dezvoltarea determinată de vîrstă, suficient de puternică încît să ne întrebăm: Aceste cifre alarmante sînt distribuite uniform? Băieții de 13-14 ani chiar se infectează la fel de des, sau comparabil, cu cei de 28-29 de ani? Eu unul mă îndoiesc. Iar întrebarea este cu atît mai mare, cu cît vîrsta limită inferioară a sexului „legal” este cuprinsă în interiorul intervalului.
  • În fine, în contextul discuției noastre din ultimele zile, ar fi fost interesant de aflat cum arată cazul WSW, adică women having sex with women. Această informație ne-am aștepta să o găsim în diagrama de la pag. 1, dar lipsește. O notiță microscopică ne înștiințează: Subpopulations representing 2 percent or less of the overall U.S. epidemic are not reflected in this chart. Așa cum putem citi și în alte părți, riscul HIV/SIDA pentru WSW este aproape neglijabil.

Dacă în acest CDC Fact Sheet nu era locul potrivit pentru prezentarea informațiilor de metodică necesare caracterului științific al studiului, ar fi fost cel puțin de dorit să găsim aici o trimitere la un raport amănunțit. Documentul face referință la adresa http://www.cdc.gov/nchhstp/Newsroom/ – însă nici aici nu găsim informațiile lipsă. Dacă cineva le găsește, îl rog să ne anunțe.

În concluzie, CDC Fact Sheet nu este (și nici nu intenționează să fie) o bază reliabilă pentru argumentația de nivel științific; el „își face treaba“ (să sperăm), lăsînd foarte mult loc pentru speculații, inclusiv pentru cele pseudo-științifice. Nu neg valoarea informațiilor, dar orice argumentație construită pe ele trebuie privită cu o doză corespunzătoare de rezervă critică.

În mod special, aspectul cauzal este cu atît mai neclar cu cît implicațiile politice sînt mai adînci: Nu se spune în nici un fel în ce măsură frecvența HIV în rîndurile bărbaților homosexuali este o consecintă directă a orientării lor sexuale, și în ce măsură este urmarea altor aspecte, cum ar fi sărăcia, carențele de educație sau mai ales consecința homofobiei mediului social. (Iată, în acest sens, observația de la pag. 3: „For some MSM, social and economic factors, including homophobia, stigma, and lack of access to health care maz increase risk behaviors or be a barrier to receiving HIV prevention services.“) Aspectul cauzal este extrem de important, pentru că numai pe baza acestei informații se pot formula măsuri eficace împotriva epidemiei de SIDA. Fără el, discuțiile rămîn la nivel de speculații și măsurile nu depășesc caracterul cosmetic.