Entries tagged with “Pinocchio în conced”.


Ar fi multe de spus, dar. Plec la Atena. Las proprietatile mele virtuale in grija lui Michistan si Muumipeikko, pe cele reale in grija lui Marx si Lenin.

“Iar daca intr-o zi cu soare
voi disparea de tot
catati-ma’n acele vorbe
care se ling pe bot.”

LATER EDIT, pentru cunoscatorii si iubitorii acelei “Big Fat Greek Wedding” (the others kindly ask uncle Google). Intrind la Carrefourul de linga hotel sa cumpar apa, un domn classic a intrat in vorba cu mine si, auzind ca vin din Germania (dar si din Romania) pentru prima data in viata in Grecia, a tinut neaparat sa-mi explice tot-tot despre greci. Am aflat ca toate cuvintele din toate limbile au origine greaca. Si nu, nu am intrebat nimic despre etimologia cuvintului “chimono”.

LATER EDIT for gays and friends. Desi domnul clasic avea dreptate (sau poate tocmai de aceea), a durat in medie cite un sfert de ora sa stau in fata vreunei firme si, folosind cunostintele mele de matematica si interesul pentru etimologie, si sa-mi fac becul virtual de deasupra capului sa se aprinda. Ca de exemplu: Despre “dermatologie” am mai auzit din cind in cind. Dar ce Dumnezeu o fi fiind “afrodiziologia”?!

Moș Pinocchio s-ar fi întîlnit cu Marx la bucătărie, în căutarea cafelei, și ar fi jucat rolul oglinzii, privindu-l în ochi cu nemulțumire simetrică: Că iar s-a făcut luni dimineața, și iar tre’ să ne sculăm la ora asta imposibilă, șase și jumătate.

Pentru că Moș Pinocchio și-a petrecut weekendul la domnu’ Inginer, să-l ajute la mutat. Care mutat nu a servit reîntregirii familiei (cuvînt-cheie cîndva foarte la modă în jumătatea estică și democrată, dar vorba Aanonimului: Auschwitz, ce vremuri!). Scopul a fost schimbatul garçonierei de tranziție (plătită răbdător de firmă) pe un apartament corespunzător la poziție: manager, deh. (Scopul implicit fiind ca șefu’ ăl mare să nu mai bată șaua: Ei, și cum mai merge? Ai reușit să-ți găsești un apartament?)

Un mare și binecunoscut tablou o înfățișează pe Madame de Recamier stînd rezemată într-un cot pe canapeaua ce-i poartă numele. Un alt tablou, de o decadență despre care tare am vrea să cunoaștem părerea lui Marx dar ne temem că e prea tîrziu pentru asta, o înfățișează pe aceeași Madame de Recamier (presupunem) pe aceeași sofa, în același cot, dar după un număr oarecare de ani. Cum se pot schimba lucrurile, e ceva teribil, filosofă Moș Pinocchio împingînd de numita canapea în sus pe scările înguste. Varianta decadentă a tabloului era desigur o compensație, și nu dintre cele mai amabile.

Pe lîngă reprezentarea domnului Inginer împreună cu Moș Pinocchio întinși amîndoi într-un cot pe canapeaua Madame de Recamier după modelul efigiilor lui Marx și Engels, sau al muncitorului întinzînd ciocanul prin secera țărăncii, o altă compensație, mai primitivă și mai binevoitoare căci mai la începutul procesului, era imaginea șoferului de camion butch: Moș Pinocchio cocoțat la volan, cu burdihan impunător, scuipînd pe fereastră chiștocul de țigare fără filtru și învîrtind de volan cu aerul că în fața lui nu mișcă nimeni pe autostradă. Cine mișcă nu mai mișcă, heh. Pentru completarea clișeului, cîntînd YMCA și comentînd cu domnu’ Inginer întrebarea lui Marx: care dintre cei șase era cu adevărat gay, ca simplu cetățean? Desigur că șoferul de camion lipsește dintre ei, dar merge la nevoie și combinația de muncitor pe șantier încrucișat cu biker mustăcios în haine de piele neagră. La urma urmei, oftă Moș Pinocchio ușurat cum trecea pe sub restaurantul de la fostul punct de frontieră și intra în Estul sălbatic, dacă dau chix cu cariera științifică, pot oricînd să ma reprofilez pe condus camionu’.

Toate astea și încă mult mai multe i le-ar fi spus Moș Pinocchio lui Marx verde’n față, dimineața la cafea. Dar Marx își dormea încă somnul dulce după ce privise în miez de noapte cu ochii holbați și înghesuit într-un colț de fotoliu la „North by Northwest”. Vai adorabil, spusese Moșul ajuns în sfîrșit acasă cu ultimul tren, vazîndu-l și admirînd simetria simbolică: Madame de Recamier transportată eficient în Est, în timp ce Marx își rodea unghiile la filmul lui Hitchcock, la München, în fața televizorului.

– Așa beau oamenii buni, așa beeaaaau oamenii buni, de la sîmbătă la luni, deeee la sîmbătă la luni…

Fără a fi afon, domnu’ Inginer nu știa cu adevărat melodia, dar în cazul de față importanța primordială nu aparținea intonației. Din poziția Isus Christos Plutind la Orizontală, Moș Pinocchio lansă o diversiune.

– Ai auzit ultima noutate?

Diversiunea funcționă impecabil.

– Ce noutate?

– Pe vremea comunistă, Gerovitatul era făcut din spermă de la deținuți.

Interesul domnului Inginer creștea nestăvilit.

– Ach! se șocă el.

– Așa zice dumnealui, se apără Moș Pinocchio făcînd un gest din cap în direcția vecinului de bazin.

– Bine, dar nu se poate, închipuie-ți numa… și domnu’ Inginer începu o înlănțuire de argumente profesionale, pe care Moș Pinocchio le contracară pompieristic. O jumătate de oră mai tîrziu, „oamenii buni” nemaiprezentînd pericol, Moș Pinocchio recunoscu adevărul adevărat:

– Nu ți-am povestit pînă acum nimic despre folclorul românesc?

– Hm, bănuiam eu, comentă domnu’ Inginer stoic.

Internetul a absorbit știrea cu viteză nebănuită și primul comentariu a venit prompt de la exul domnului Inginer: Sună a „dimineața fango și seara tango”, ceea ce, ca să fim obiectivi, este o descriere fidelă a atmosferei de cură la băi. Moș Pinocchio răspunde un pic (doar un pic) ironic: Cine știe cunoaște.

Și stînd cu laptopul în holul de la recepție (doar acolo se prinde wirelessul), Moș Pinocchio privește (nu fără o urmă de nostalgie) copiii care se jocă în jurul lui (și fac o gălăgie infernală). Fiecare vorbește pe limba lui, unul românește, unul ungurește și altul italienește, se înțeleg și se joacă împreună. Să mai spunem că este una din cele trei zile naționale ale Ungariei?

Animalele homosexuale sînt un argument din ce în ce mai frecvent contra ideii de homosexualitate ca opțiune. Animalele nu optează, nu sînt decadente, nu sînt perverse pentru că sînt naturale, iar exemplele se gasesc sub formă de poze și filme în internet. Moș Pinocchio, gîndindu-se cu consecvență la proiectul pinKpong, a primit cu interes acest argument aderînd necondiționat la el și arhivîndu-l minuțios în biblioraftul corespunzător, care n-a întîrziat să se umple de praf. Pînă într-o zi cu soare.

Ziua aceea a venit într-o seară de altfel foarte plăcută, și avînd în vedere că faptul se petrecea undeva în sudul Angliei, soarele era și el relativ. Animalul era un Collie cu păr scurt, acea rasă ușor de confundat cu un cîine lup negru pur și simplu, și îl adulmeca pe Moș Pinocchio insistent prin părțile inferioare tinzînd spre altele, de altitudine medie. Victima dădu dovadă de o simplitate în gîndire evident neadecvată și etichetă animalul drept prost crescut. Doamna gazdă îi citi gîndul și fu de altă părere.

– Știi, Georgie e gay, îi explică lui Moș Pinocchio cu elocvență englezească jenată. Și cred că și-a dat seama că și tu ești.

Moș Pinocchio căzu pe gînduri, atît cît reuși sub asalturile spasmodice ale cîinelui.

– Vrei să spui că tocmai sînt pe cale să fiu agresat sexual?

– Mă tem că da.

– Oh.

Marx privea din cadrul ușii cu ochii mijiți și barba vîlvoi. Renunțăm la prefixul de „domn” ca fiind incompatibil cu halatul și papucii de casă. Cauza nemuțumirii era evidentă: Cine umblă creanga prin barurile gay duminică noaptea pînă la 2 nu strigă în mod necesar ura și să trăiască atunci cînd trebuie să se scoale luni dimineață la 7 ca să propage cultura muzicală în rîndul maselor. Dar pentru ce altceva își închiriase Marx odaia doctorală? Moș Pinocchio nu putea să-l ajute oricît s-ar fi străduit.

– A-chem! Chrr, chrr, hm. Uaaaaaaaa. Ziua începea mai degrabă cacofonic. Știi că am văzut-o?

Marx își recăpătase vocea obișnuită în timp record. Moș Pinocchio, nici el în plin elan cognitiv, ceru amănunte.

– Ach! Pe cine?

– Pe colocatara noastră, duduia Veverița.

Moș Pinocchio inventariase în ziua precedentă conținutul și starea de umiditate a grădinii de pe pervaz și o deranjase. Era sprintenă și roșcată.

– Aa, grozav. Și ce făcea?

Într-un frison somnolent, Marx își exprimă uimirea strîngîndu-și halatul ca pentru temperaturi polare.

– Ehm… vorbea la telefon?

Am întrerupt deci o dezbatere importantă dar lejer anostă despre terapia homosexualității cu relatarea acestei scene absurde dar perfect realiste. Moș Pinocchio se bucură, da, de revenirea Vvriței, și trebuia să spună asta tuturor.

oare cine-or fi locuitorii acestei lumi? se-ntrebă
și intră în măcelarie. jumătățile de porc îi dădură binețe în cor
ochii albaștri intens le înghețaseră de singurătate, de alienare,
de dor

Trecînd printr-o fază („sigur că m-am lăsat definitiv de fumat, asta e doar o fază trecătoare”) în care Moș Pinocchio mai degrabă s-ar fi aruncat la pămînt plîngînd în hohote și mușcînd cu sete din covorul persan („Ich schmeiße mich auf den Boden und beiße in die Auslegeware”; intraductibil) considerăm necesar să consemnăm episodul de mai jos. Recunoaștem că l-am fi ignorat dacă domnul Inginer (pe care între timp ar fi mai corect să îl numim Manager, dar nu dorim să desorientăm încă și mai tare cititorii) nu ne-ar fi atras atenția asupra lui, fapt pentru care îi adresăm recunoștința noastră.

Ne aflăm la Spina, magazinul care își merită cu prososință prefixul „super” și în care Moș Pinocchio cel mai bine ar lua cu amîndouă mîinile tot timpul cîte ceva din stînga și din dreapta, împingînd cu a treia căruciorul printre rafturi: Paste de toate formele (inclusiv, oh da, formele falice), mărimile și culorile, vinuri de toate soiurile și prețurile, măsline și uleiuri de măsline, oțeturi balsamice, mezeluri perverse, antipasti pe măsură, toate cu nume care nu pot fi scrise și citite pur și simplu, ele trebuie declamate: Frutti di mare! Gorgonzola e mascarpone!! Montepulciano d’Abruzzo!!! Și se pare că ceilalți clienți se aflau și ei în aceeași stare de exaltare.

La casă, Moș Pinocchio contemplă nu tocmai dezaprobator, dar nici plin de înțelegere, căruciorul pe jumătate gol al celor două doamne din fața lui. Auzi din aceeași direcție niște sunete discret emise și vag articulate, și se gîndi la cîmpia Bărăganului.

– Ai auzit, îl întrebă el pe domnu’ Inginer, ce limbă vorbesc?

– Nu trebuia să le aud ca să-mi dau seama că sînt românce, răspunse domnu’ Inginer analitic.

Moș Pinocchio îl privi întrebător.

– N-ai văzut? Au cumpărat numai mălai. Hei, mai spuse domnu’ Inginer după o vreme, de mult nu te-am mai văzut rîzind așa.

Să zicem că s-a întîmplat de mult, pe vremea cînd Moș Pinocchio abia se născuse sub numele de domnu’ Doctor. Fusese invitat la o petrecere de firmă, de Crăciun. Multă lume, veselie, ce să mai vorbim, vinul fusese… eh, fusese prea bun, lectore. Fusese oare prea mult? Asta nu se știe. Cert e că Pinocchio plecase spre casă, iar afară îl distrase să meargă puțin spre stînga, apoi puțin spre dreapta, apoi, eh, chiar dacă trotuarul mergea, ce plictiseală, drept înainte. Dar e mult de’atunci.

Moș Pinocchio fu invitat tot acolo. În același loc, chiar în același local, dar cîtă liniște, ani după.  Găsi trotuarul în mod eficient, drept înainte, pîna la metrou. Iar în metrou îi veni ideea să-și scoată ochelarii, uite-așa. Fără minus patru dioptrii lumea arată altfel, mai ales acoperită de zăpadă. Și ce frumos fu prin parcul nins în plină noapte. Și ce frumos fu pe strada arhicunoscută. (Pe care inteligența ta de pînză topită se face aproape zărită, ca o șampanie, în volută.)

Dar de ce v-ați oprit, nu e nimic de văzut, cum ar zice Cristina Bazavan, circulați, circulați, discuția continuă la postul precedent.

PS, zise Thomas, unul din ei: Cum crezi că aș putea să fiu membru într-un club care nu pierde nici o ocazie să mă declare anormal? Aha. Ghici, ghicitoarea mea, de care club e vorba?

Nu se mai știe exact de ce, dar trebuie să fi fost o asociație de idei pur sonoră. În timp ce domnu’ Inginer citea cu voce tare la culcare un capitol din Herta Müller, Moș Pinocchio exclamă fără nici o legătură:

– Popopuppe!

Cutia cu mîner o identificase drept recipient pentru un instrument muzical. Ce fel de instrument și cu ce fel de sonoritate, aici era ceva mai greu, probabil ceva pîrțîit și grav ca o tubă, de exemplu. Și întrebase cu voce tare ce-i acolo.

– Popopuppe, răspunsese Flo ca și cînd nimic pe lume nu ar fi fost mai firesc.

Din perspectivă strict lexicală era vorba de o papușă (Puppe în germană, desigur de la francezul poupée) în formă de popou (Popo, tot în germană, cine mai știe de unde). Din perspectivă utilitară, obiectul în cauză era înzestrat cu un anus interschimbabil. Așa cum același model de mașină poate avea mai multe tipuri de eșapament, păpușa avea patru prostate diferite, una de formă și consistență normale, celelalte trei reproducînd diverse anomalii cu nume exotice pe care nimeni nu se va bucura să le citească aici.

Cum se folosea acea Popopuppe am văzut întînplător într-un Dame Edna Show. După ce Jane Fonda îi sunase la ușă și nu vrusese să-i deschidă (venise la serată în costum de aerobic), după ce îl lăsase pe Larry Hagman alias J. R. Ewing să cadă printr-o trapă deschisă neașteptat sub el pe scenă (aruncase cu dolari prin sală) și își pusese dobermanii să o fugărească pe Imelda Marcos („She’s wearing my shoes!”), îi arătase unui musafir la fel de faimos cum se face un control de prostată. Își unsese degetul mijlociu de la mîna dreaptă și îl înfipsese cu vreo jumătate de metru avînt în Popopuppe, răsucindu-l apoi în toate direcțiile cuvenite. Scrîșnind din dinți și silit de împrejurări, oaspetele consimțise să repete operația conform modelului, moment în care Dame Edna trăsese o perdea arătîndu-i un figurant cu talie și pilozități de maimuță antropoidă care își punea posteriorul dezgolit la dispoziție.

– Iar ai ieșit cu Popopuppe la plimbare? chicotise Moș Pinocchio revăzînd cutia cu mîner.

– Iar?! ridicase Flo din sprîncene. Ultima dată am adus-o exact acum șase luni.

– Serios? se mirase sincer și ușor abătut Moș Pinocchio. Cum trece timpul…

Să-i povestească toate astea domnului Inginer ar fi însemnat să se piardă o jumătate de noapte în hăhăieli urmuziene. Nu că domnu’ Inginer nu ar fi știut poveștile. Le mai auzise de un număr suficient de mare de ori și tot așa le-ar mai fi ascultat încă o dată, contribuind și el cu vreo absurditate pe măsură. Dar timpul trecea dintr-o dată atît de repede, încît Moș Pinocchio renunță la explicații și i se cuibări la umăr ascultînd. Iar domnul Inginer citi mai departe din cartea despre oameni cu frunze și oi cu picioare roșii.

De ziua domnului Inginer i-am luat o carte poștală care stă și azi înfiptă în rama geamului de la vitrină, la colecția de cărți poștale: Două pisici citesc în pat aceeași carte. Una mare, lungită și ținînd cartea. Una mică, cocoțată de-a curmezișul peste burta celei mari. Cine sînt eu, m-a întrebat, pisica mică sau pisica mare? Cea mare, desigur. Ach, eu credeam că sînt cea mică. Păi cum, tu ești cu un cap mai mare ca mine, și ai așa niște umeri lați și oh… (Aici urmează o privire plină de admirație-adorație.) Ași de unde, zice domnu’ Inginer, tu ești mai mare și muuuult mai puternic decît mine. Etc., etc.

Desigur că nu ne-am certat din cauza asta. Discuția a fost întreruptă și continuată într-o formă peste care tragem o perdea decentă. Cei din cale afară de curioși pot consulta personalausweisele noastre, în care vor vedea de două ori exact aceeași înălțime.