Entries tagged with “România”.


GayFest 2011

Nu e nimic nou că în România grupările de extremă dreaptă își ascund homofobia (ca și cînd nu s-ar vedea) sub pretextul salvării familiei. A fost totuși o noutate pentru mine să constat același lucru în Moldova. Mulți încearcă să demonstreze că acceptanța homosexualității și a homosexualilor nu este un pericol pentru familie. Hai să lăsăm asta pentru moment, și să exersăm punctul de vedere complementar. Cine are de cîștigat din homofobie?

Au trecut deja cîția ani buni de cînd comerțul și politica, două domenii de activitate strîns legate unul de altul, au descoperit comunitatea gay drept grup țintă. Comerțul încearcă (și nu fără succes) să le vîndă tot ce se poate, iar politica încearcă (idem) să cîștige voturi.

Se poate și invers. Comunitatea gay nu s-a format singură. Odată cu ea – și cu vizibilitatea ei crescîndă – s-a format în mod firesc și comunitatea anti-gay (unul din multele exemple fiind mișcarea ex-gay). Este vorba de o categorie de cetățeni (adică de potențiali alegători) cu un nivel de educație sub medie. Carențele de educație duc, se știe, la conservatorism, naționalism, șovinism, homofobie etc. Ce să facem acuma, să le facem noi educația? Nuuuuuuuuu. Nu putem și nu vrem: Mai bine îi lăsăm așa cum sînt, că sînt mai ușor de manipulat politic, și facem ceva ca să le cîștigam voturile. Ce? Foarte simplu, ne declarăm împotriva homosexualilor.

Concluzia: Argumentul salvării familiei, folosit în multe țări europene și americane împotriva homosexualității, nu este altceva decît un pretext. De fapt, grupările de extremă dreaptă care se servesc de el nu au interesul să salveze familia. Ele au descoperit homofobia drept capital electoral și nu vor decît să cîștige niște voturi în plus. Asta e tot.

Ei iaca, exclamă Tapirul cu politețe medeleniană.

Hauliu, strigă Vlad în culorile Dulcei Mahala.

Cele două interjecții au fost provocate de comentarul lui Diligentreader adresat mie personal:

cred ca, daca te-ai elibera de obsesia de a-ti justifica statutul (care doar in ochii tai sau a unor depasiti de vreme e un statut atat de special incat are nevoie de justificare), pe care cei care-ti sunt prieteni nu-ti cer si nici nu au nevoie sa-l justifici, ai fi un om nemaipomenit! get rid of the obsession!

arunca patul lui procust! lasa natura sa fie ce vrea ea, fara justificari si fara sa o fortezi sa intre in tiparele care te-ar face pe tine fericit. traieste in tiparele tale, fara sa incerci sa le impui si altora.
 gandeste-te doar la atat: sunt cu adevarat fericit? vreau ca si copilul pe care il iubesc foarte mult sa traiasca asa cum traiesc eu? gandeste sincer, fara egoism. si pe urma desfiinteaza site-ul asta si traieste fara obsesia ca trebuie sa te justifici.

Și Tapirul, și Vlad citesc de cîțiva ani buni Jurnalul domnului Inginer și, mai recent, pinKpong, drept care știu una și alta. Pentru cititorii mei de dată mai recentă cred că se cer cîteva informații de fond, chiar cu riscul de a părea încă o dată că mă justific.

Justificare, deci: Țara și orașul în care trăiesc (Germania, München) nu debordează de înțelegere și toleranță, se poate oricînd mai mult și mai bine, dar au cel puțin acea doză care nu mai cere justificări. Într-adevăr, prietenii, colegii, vecinii, oamenii de pe stradă nu au nevoie de ele. Cu atît mai puțin familia și copiii. Copiii mei trăiesc o viață cît se poate de heterosexuală (altfel mi-ar fi fost puțin mai greu să devin un bunic atît de incredibil pe cît mă declară Madelin ;-) ) și ideea de a le impune tiparele mele sau chiar și numai de a vrea eu să trăiască ei într-un fel sau altul mi se pare destul de curioasă.

Mai mult decît justificare: Cu totul altfel mi se pare că stau lucrurile in România. E adevărat că acolo unii oameni sînt educați și toleranți, dar asta este o minoritate. În majoritatea cazurilor, doi bărbați care apar împreună pe stradă sau în concediu sînt considerați colegi, prieteni, frați, iar în momentul în care persoana ah atît de tolerantă înțelege care sînt de fapt relațiile reale, se crispează mai mult sau mai puțin politicos, după caz și educație. Majoritatea oamenilor de bine comentează: Nu mă interesează cu cine se culcă X, principalul e să o facă la el acasă și eu să nu aflu nimic. Diligentreader, cu tot respectul: Asta nu e toleranță, asta e ignoranță, în cel mai bun caz intenționată. Tolerant nu poate fie decît cineva care știe și înțelege ce tolerează.

Intoleranță: Îm România au apărut voci foarte penetrante care predică intoleranța. Pe lîngă biserica ortodoxă și dreapta națională, care au cel puțin meritul sincerității, există și dreapta religioasă de import, americană mai exact, cu o voce mascată dar la fel de penetrantă. Asta este regula jocului: Într-o societate democratică și pluralistă există și așa ceva. Vocea la care mă refer, și despre care voi reveni cu explicații, este ascunsă, mascată, în sensul că își construiește argumentația homofobă pe o bază pseudo-științifică și o vinde vopsită ca mare adevăr științific în loc să o lase să fie ceea ce este: dogmă. Sau, vorba Tapirului, ură viscerală pur și simplu. Problema este că se găsește întotdeauna cineva care să creadă. În aceeași societate democratică și pluralistă trebuie să mai existe și o voce contrară, care să țină lucrurile în echilibru.

Prostia omenească? Ce bine ar fi dacă eticheta asta ar fi atît de ușor de pus. Dar așa cum se vede din ultimele articole de pe pinKpong, este nevoie de cunoștințe de specialitate și un minim de cercetare bibliografică pentru a înțelege erorile de logică și pasul foarte discret făcut de la știință la pseudo-știință și intoleranță. Nu cunosc nici o persoană, nici o voce în spațiul cultural românesc care să poată și să vrea să încerce să țină piept fundamentalismului religios homofob demonstrîndu-i caracterul pseudo-științific. Ei bine da, fără falsă modestie, pot și vreau să fac asta. Încă. Și recunosc că mă și distrează din cînd în cînd.

– Așa beau oamenii buni, așa beeaaaau oamenii buni, de la sîmbătă la luni, deeee la sîmbătă la luni…

Fără a fi afon, domnu’ Inginer nu știa cu adevărat melodia, dar în cazul de față importanța primordială nu aparținea intonației. Din poziția Isus Christos Plutind la Orizontală, Moș Pinocchio lansă o diversiune.

– Ai auzit ultima noutate?

Diversiunea funcționă impecabil.

– Ce noutate?

– Pe vremea comunistă, Gerovitatul era făcut din spermă de la deținuți.

Interesul domnului Inginer creștea nestăvilit.

– Ach! se șocă el.

– Așa zice dumnealui, se apără Moș Pinocchio făcînd un gest din cap în direcția vecinului de bazin.

– Bine, dar nu se poate, închipuie-ți numa… și domnu’ Inginer începu o înlănțuire de argumente profesionale, pe care Moș Pinocchio le contracară pompieristic. O jumătate de oră mai tîrziu, „oamenii buni” nemaiprezentînd pericol, Moș Pinocchio recunoscu adevărul adevărat:

– Nu ți-am povestit pînă acum nimic despre folclorul românesc?

– Hm, bănuiam eu, comentă domnu’ Inginer stoic.

Internetul a absorbit știrea cu viteză nebănuită și primul comentariu a venit prompt de la exul domnului Inginer: Sună a „dimineața fango și seara tango”, ceea ce, ca să fim obiectivi, este o descriere fidelă a atmosferei de cură la băi. Moș Pinocchio răspunde un pic (doar un pic) ironic: Cine știe cunoaște.

Și stînd cu laptopul în holul de la recepție (doar acolo se prinde wirelessul), Moș Pinocchio privește (nu fără o urmă de nostalgie) copiii care se jocă în jurul lui (și fac o gălăgie infernală). Fiecare vorbește pe limba lui, unul românește, unul ungurește și altul italienește, se înțeleg și se joacă împreună. Să mai spunem că este una din cele trei zile naționale ale Ungariei?

oare cine-or fi locuitorii acestei lumi? se-ntrebă
și intră în măcelarie. jumătățile de porc îi dădură binețe în cor
ochii albaștri intens le înghețaseră de singurătate, de alienare,
de dor

Trecînd printr-o fază („sigur că m-am lăsat definitiv de fumat, asta e doar o fază trecătoare”) în care Moș Pinocchio mai degrabă s-ar fi aruncat la pămînt plîngînd în hohote și mușcînd cu sete din covorul persan („Ich schmeiße mich auf den Boden und beiße in die Auslegeware”; intraductibil) considerăm necesar să consemnăm episodul de mai jos. Recunoaștem că l-am fi ignorat dacă domnul Inginer (pe care între timp ar fi mai corect să îl numim Manager, dar nu dorim să desorientăm încă și mai tare cititorii) nu ne-ar fi atras atenția asupra lui, fapt pentru care îi adresăm recunoștința noastră.

Ne aflăm la Spina, magazinul care își merită cu prososință prefixul „super” și în care Moș Pinocchio cel mai bine ar lua cu amîndouă mîinile tot timpul cîte ceva din stînga și din dreapta, împingînd cu a treia căruciorul printre rafturi: Paste de toate formele (inclusiv, oh da, formele falice), mărimile și culorile, vinuri de toate soiurile și prețurile, măsline și uleiuri de măsline, oțeturi balsamice, mezeluri perverse, antipasti pe măsură, toate cu nume care nu pot fi scrise și citite pur și simplu, ele trebuie declamate: Frutti di mare! Gorgonzola e mascarpone!! Montepulciano d’Abruzzo!!! Și se pare că ceilalți clienți se aflau și ei în aceeași stare de exaltare.

La casă, Moș Pinocchio contemplă nu tocmai dezaprobator, dar nici plin de înțelegere, căruciorul pe jumătate gol al celor două doamne din fața lui. Auzi din aceeași direcție niște sunete discret emise și vag articulate, și se gîndi la cîmpia Bărăganului.

– Ai auzit, îl întrebă el pe domnu’ Inginer, ce limbă vorbesc?

– Nu trebuia să le aud ca să-mi dau seama că sînt românce, răspunse domnu’ Inginer analitic.

Moș Pinocchio îl privi întrebător.

– N-ai văzut? Au cumpărat numai mălai. Hei, mai spuse domnu’ Inginer după o vreme, de mult nu te-am mai văzut rîzind așa.